sinceritate

now browsing by tag

 
 

A fost odată…

People-come-into-our-life-for-a-reason

 

Atât întuneric în juru-mi, atâta liniște în mine și-atât zbucium în afara mea! Mă uitam pe fereastra sufletului meu și am văzut urmele unor oameni pierduți. Ceața de dincolo de geam i-a învăluit în întregime și nu i-a mai lăsat nici măcar să își lase amintirile în urmă. Da, sunt oameni care trec prin viața noastră chiar mai repede decât frunzele copacilor. Uneori pleacă pentru că le cerem asta, alteori pentru că așa își doresc ei. Momentele când pleacă pot fi marcate de scene dureroase. Omul este obișnuit, din păcate, ca atunci când se simte părăsit, să arunce cu vorbe care să doară. Cel care părăsește simte nevoia să îl atingă pe cel părăsit acolo unde-l doare mai tare.  Cel părăsit își dorește, de asemenea, să nu rămână mai prejos. Atunci pornește conversația aceea dureroasă pe care ați avut, probabil, ocazia să o auziți. Nu mă refer în acest articol la o despărțire a unui cuplu, ci la orice fel de despărțire dintre doi indivizi, oricare ar fi ei.

După cum spuneam, sunt oameni care iau hotătârea să plece din viața noastră. În ceea ce mă privește, cam târziu ce-i drept, încerc să nu mă mai consum sufletește atât de tare când sunt pusă iar într-o astfel de situație. Omul poate intra în viața mea, la fel cum poate ieși. Nu oblig pe nimeni nici să intre cu forța, nici să plece cu forța. Fiecare e liber să facă ceea ce dorește, ceea ce simte că e mai bine pentru sufletul său. De altfel, am mai scris despre asta într-unul dintre articolele trecute. Întrebarea însă este alta. Ce facem atunci când omul care decide să plece aruncă cuvinte necuviincioase, eventual ne reproșează niște lucruri inexistente?

În calitate de scriitor, unii ar spune persoană publică, deși am impresia că e cam mult spus așa, am ocazia să întâlnesc foarte multe tipuri de oameni. Ei îmi scriu, fie pentru că simt că i-aș putea înțelege, fie pentru că au nevoie de ceva, fie doar pentru a îmi transmite părerea despre cărțile mele. O parte din ei îmi rămân aproape sufletește, și-i simt. O altă parte, poate pare greu de crezut, au tendința de a îmi reproșa fiecare virgulă pusă greșit. Nu scriu acest articol pentru a mă plânge, că nu am niciun motiv, ci pentru a vă arăta că și mie mi se mai reproșează probleme în comunicare și, mai nou, carențe în educație. Concluzia mea e că există oameni cu mari probleme, cu niște goluri din copilărie probabil, lipsuri care nu-i lasă nici pe ei în pace. Când omul nu are pace în suflet, nu suportpă nici pacea celui de lângă el. Ce credeți că face atunci? Îi tulbură și pe cei de lângă. Așadar, dacă aveți obiceiul să fiți la fel de sensibili așa cum sunt eu uneori (cam des) și să puneți suflet chiar și în cea mai neînsemnată conversație, ar fi bine să fiți mai atenți. Primele reproșuri primite au avut urmări în sufletul meu, tot din cauza mea. Nu oamenii din jur ne rănesc, ci noi ne lăsăm răniți. Ne punem speranțe în bunătatea celor de lângă noi, bunătate care uneori are cote mai mici decât avem noi impresia că are.

Vreau să îmi îndrept atenția asupra unui aspect mai puțin vizat. Am avut minunata ocazie de întâlni în ultima perioadă persoane care, deși nu erau absolvenți de Litere, îmi comentau și analizau fiecare cuvânt pe care îl scriam. Vorbesc cât se poate de serios. Dacă sunteți în situația de a analiza cuvintele celor de lângă voi și de a vă gândi: Oare ce a vrut să spună cu asta? , să știți că nu e de bine.  Nu ar trebui să vă intereseze etimologia cuvântului sau sensurile lui metaforice. Aceeași problemă este și dacă atunci când cel de lângă încearcă să vă explice de ce a luat anumite decizii. Asta nu înseamnă că vrea să pară mai bun decât e, ci că vrea să vă pună la curent cu o anumită problemă, eventual cu rezolvarea ei. Atât de tare mă mâhnește câteodată când văd cum mi se analizează cuvintele, virgulele, toată punctuația dacă este timp! Nu, fraților! Dacă am ceva de zis în realitate, nu folosesc metafore, nici alte figuri de stil. Spun direct ce am de spus! Apoi, a doua problemă. Dacă nu răspund pe loc, nu înseamnă că sunt încrezută, ci că stau prost cu timpul sau pur și simplu că atunci când mi-ați trimis mesajul, am avut ceva mai important de făcut. Nu mai reproșați celor din jur probleme inexistente, vă rog! E atât de ciudat când mă trezesc cu astfel de replici, că uneori nu știu cum să reacționez. Alteori cred că e doar o glumă, iar când constat că omul care-mi vorbește e serios, rămân … stupefiată.

Ce vreau să transmit aici?

În primul rând, dacă aveți obiceiul de a analiza tot ce face/zice cel de lângă și vi se pare vouă că are ceva de ascuns, gândiți bine, doar vi se pare. Nu are nimeni, nimic cu voi, nici nu vă ia peste picior. Fiți liniștiți, acordați-i răbdarea voastră și încercați să nu luați decizii și să aruncați cuvinte înainte de vreme.

În al doilea rând, cei care aveți ocazia de a interacționa cu persoane care își varsă problemele pe voi, încercați să nu vă lăsați răniți. Fiecare le are pe ale lui, nu puneți la inimă cuvintele celor care nu știu să le folosească cum și când trebuie…

În concluzie, nu fug de oameni, ci de neputințele lor. Nu am nimic, cu nimeni, însă sensibilitatea mea fuge de cuțitele neputințelor altora. Ne rănim destul singuri, nu cred că duce cineva lipsă de vreo durere. Cu iubire față de toți, dar cu reticiențe față de posibilele dureri pe care omul cu probleme reale, vizibile de lângă noi, ni le poate provoca. Fiți cu luare-aminte, aveți și voi, atât cât se poate, grijă de sufletul vostru, rugându-l pe Hristos să vă apere în toate împrejurările vieții!