pesimism

now browsing by tag

 
 

Pesimismul meu optimist

pptimism i

 

De ceva vreme ajung la mine tot felul de opinii cu privire la activitatea mea literară. Una din ele este cea conform căreia  Cătălina Dănilă ar fi scriitorul pesimist al zilelor noastre. Au fost însă și alții care au înțeles că pesimismul meu de suprafață ascunde în adâncurile lui un optimism foarte duhovnicesc. Tema pesimismului a fost tratată, între noi fie vorba, chiar și de critici. Maiorescu scrisese despre pesimismul în literatură și viață, eu însămi fiind foarte interesată de acest aspect, mai ales în privința cărții. Așadar, pesimismul a existat și încă există, nu e nimic de obiectat. Ceea ce trebuie dat la o parte este caracterul său. Pesimismul meu nu poate fi total în niciun caz, tocmai pentru că Hristos nu mă lasă până nu strecoară în el măcar puțin optimism. Ortodoxul autentic nu poate fi pesimist convins, poate nici măcar pesimist uneori nu ar trebui să fie, însă suntem oameni și avem căderile și neputințele noastre. Nu poate avea stări pesimiste care să ducă la deznădejde tocmai pentru că el este conștient de bucuria pe care i-o oferă Hristos, Mântuitorul nostru. Atât de optimistă îmi este viziunea asupra vieții, încât nu m-am putut abține de la scrierea acestui articol. De altfel, nici motive de pesimism nu am. M-am educat și nu las nicio zi să treacă fără să îi fac bilanțul lucrurilor bune care mi s-au întâmplat. Dacă aș vrea să fiu pesimistă sigur aș găsi nenumărate motive, dar am ajuns la concluzia că nu merit asta nici eu, dar nici Hristos nu merită să îmi șteargă niște lacrimi care nu curg pentru ceva folositor. Nu mai vreau să găsesc vieții defectele, ci minunile. Nu greutățile, ci bucuriile. Nu durerile, ci mângâierile.

Pentru a oferi o perspectivă exactă asupra pesimismului meu, trebuie să o iau progresiv. Romanele mele, cele trei publicate până acum, au în paginile lor niște oameni trecuți la cele veșnice. Oamenii aceștia au trecut nu printr-un moment pesimist, ci printr-un moment inevitabil, normal, printr-o clipă prin care fiecare dintre noi va trece. Repet, nimic nu e pesimist în asta. Maturitatea duhovnicească te face să conștientizezi că nu poți depăși acest moment decât înfruntându-l. Am scris lucrurile acestea pentru a transmite mai ales generațiilor tinere de faptul că fiecare, la un moment dat, părăsește lumea vremelnică. De reținut este faptul că oamenii a căror trecere o semnalez sfârșesc, în general, bine. Personajul care se sinucide în “Romanul omului bolnav de toate” este acolo tocmai pentru a evidenția faptul că există oameni care nu îți sfârșesc viața așa cum ar trebui. Din nou, el este acolo cu un scop bine definit.

În ceea ce privește articolele mele, voi vorbi pe scurt doar despre unul dintre ele, cel mai citit și apreciat. “Realții forțate&familii divorțate” este articolul care a stârnit multă zarvă. Trebuie făcută precizarea că am scris asta pentru a trage un semnal de alarmă. Există zeci de cazuri de familii divorțate și alte zeci de relații forțate care vor ajunge curând în prima categorie. Nu e niciun pesimism aici, ci un realism clar. Nu pot visa lucruri frumoase dacă în fața mea se vede în mod cert în ce direcție merge lumea. În finalul articolului am ținut să transmit că relații frumoase și familiie fericite există și vor mai exista. În niciun caz nu merg pe ideea că nu mai există oameni minunați care pot întemeia niște familii grozave, în care lucrurile să fie așezate frumos de către Hristos. Cred asta cu toată inima, căci altfel cu adevărat aș fi un om pesimist și fără Dumnezeu.  Fiecare să aibă răbdare, oameni minunați mai sunt, cu siguranță și ei își doresc să fie întâlniți. Relații frumoase există și astăzi, le mai privesc și eu cu drag și mă rog Domnului să îi binecuvinteze cu Harul Său pentru a duce împreună o viață liniștită în Biserică. Nu mă îndoiesc nici de faptul că cei care încă nu au găsit omul potrivit, îl vor găsi. Are grijă Dumnezeu de fiecare, sunt atât de sigură de asta! El, care ne știe cel mai bine, cum ar putea să ne lase? Niciodată! El este atât de conștient și știe atât de bine ce avem noi nevoie, ce ne doare, ce ne macină, ce ne face să plângem și ce ne ține-n insomnii atât de tulburătoare… E cu noi, fraților! Repetați asta de câte ori puteți, încercați să conștientizați asta zilnic. Nu e momentul să căutăm motive tristeții, ci bucuriei. Mă bucur de frunzele atât de frumos colorate care tot își părăsesc copacul. Căderea frunzelor este de fapt plânsul copacului. V-ați gândit vreodată cu frunzele sunt lacrimile copacului? Voi poate nu, eu sigur m-am gândit pentru prima oară chiar azi. Nu cumva copacul își plânge frunzele tocmai prin ele, nu prin lacrimi? Poate ar trebui să învățăm din asta. Să ne plângem și noi lacrimile prin lacrimi și să le lăsăm, ca și copacul, jos. Să nu le mai aducem în inima noastră, pentru că de cele mai multe ori lacrimile întrețin pesimismul în noi.  Uneori îl mai avem, poate tocmai pentru a ne conștientiza neputințele. Dar cu Hristos toate se schimbă în nădejde…

Așadar, în finalul unui articol plin de pesimismul meu optimist, vă asigur de nădejdea pe care sufletul meu de om îl are. Voi transmite bucuria pe care Hristos o tot picură în sufletul meu, prin articole, romane, poezii, conferințe și tot ce va mai urma. Doamne, ajută!