catalina danila

now browsing by tag

 
 

Faci ce vrei, dar știi ce faci !?

clep

 

Timpul lăsat în urmă ne stă uneori în spate și culmea, e mai greu decât am fi crezut. Dacă sunteți atenți, mai puteți auzi uneori bătrânii spunând că au adunat ani mulți care le provoacă dureri. În afara celor fizice, cred că este aici și o problemă de moralitate, o idee strict sufletească care tinde să fie dată la o parte în ultima vreme. Timpul trece, dar sufletul rămâne. Cred că aici stă fundamentul pe care ar trebui să fie clădită gândirea noastră. Oamenii vor să uite ce fac, dacă se poate să nu își asume în mod public și personal acțiunile întrepinse chiar de ei. Or, din păcate, trebuie să ni le recunoaștem pe toate. Dacă nu facem asta aici, cu siguranță va trebui să o facem la Judecată, în fața Mântuitorului. Ni se vor arăta toate și nu vom mai putea tăgădui nimic.

Tineri fiind, pentru a fi mai concisă, avem dorința de a încerca tot felul de experiențe. Nu e un lucru rău, e bine să ai curajul de a încerca, dar trebuie să ai în același timp și conștiința faptelor tale. O cunoscută reclamă avea textul titlului acestui articol și îmi aduc aminte că în perioada în care apăruse pe la noi, s-a organizat o întreagă conferință pe tema aceasta. Din câte știu, nu era o întrebare pe atunci, ci o exclamație. Eu însă o voi folosi sub formă interogativă, tocmai pentru că am conștientizat că de foarte multe ori acționăm fără să ne dăm seama ce-i cu noi, în adevăratul sens al cuvântului. Facem ce vrem, dar știm ce facem? Că dacă nu știm, mai bine nu mai facem. Oare știm că atunci când spunem un cuvânt nu tocmai potrivit, e posibil ca receptorul acestuia să fie rănit, să sufere din cauza noastră? Cei din jurul nostru suferă, în mod clar, atunci când nu ne comportăm cum trebuie, atunci când spunem cuvinte fără rost, atunci când nu avem sensibilitatea de care sufletul aproapelui nostru are nevoie. Omul duhovnicesc este, din punctul meu de vedere, de o mare sensibilitate. Omul duhovnicesc, fiind sensibil, simte suferința celui de lângă el, deși nu este evidentă. Cred că nu este vorba aici de intuiția feminină, cât este vorba de simțământul duhovnicesc. Sensibilitatea unui om ne arată cât de mult îl poate simți pe cel de lângă el. Atât de mult mă emoționează oamenii sensibili! Da, mai sunt o mulțime de oameni sensibili, foarte simțiți, care nu știu cum să facă pentru a împlini mai bine cuvintele Mântuitorului. Aceia sunt oamenii care merg cu demnitate pe stradă, care-și duc zilele punându-și mereu întrebări creștinești, care în orice fel de situație știu că indiferent de bucuria sau necazul ei, Hristos se află acolo, în sufletul lor. Aceia sunt oamenii care depășesc tot ceea ce unii consideră de netrecut. Sunt oameni frumoși care își trăiesc fiecare clipă cu bucuria revederii Lui, cu minunea de a trăi o viață care nu, nu îți aduce fericirea de acolo de unde o vrei tu și nici atunci când o vrei tu. Aceștia au găsit o Cale de a fi fericiți chiar dacă cei din jur le înșiră sute de motive pentru a nu fi așa; își asumă traiectoria pe care o urmează și se bucură zilnic de asta. Au învățat că fericirea nu vine din lucrurile lumești. Fericirea vine din nemurire, din adâncul sufletului ancorat de Hristos. Lucrurile, faptele omenești aduc o fericire care poate să cadă în orice moment. Îmi amintesc cuvintele unui părinte legate de persoanele care-s singure și au impresia că după ce vor întâlni pe cineva și se vor căsători, vor trăi într-o stare de bucurie continuă. Întrebarea părintelui era că, dacă consideri că venirea lui Ionel te va face fericită, nu ar fi mai bine să fii tu fericită și până vine Ionel? Da, bine-ar fi. Fericirea nu e dată de lucrurile palpabile. Îmi veți spune că și aceea e fericire. Este, dar e una trecătoare. Cât de mult ne bucurăm de un lucru nou achiziționat? Nu prea mult. În schimb, încercați să vedeți cât vă bucură viața întru Hristos. Cât de mult vă bucură momentul în care Îl simțiți în suflet, cât de bine vă simțiți când există între voi și cei care trăiesc la fel, o comuniune extraordinară?

Viața creștinului autentic nu e blazată, ci înfloritoare. Cel care trăiește întru Hristos nu e trist și cu haine negre. Acestea sunt niște extreme pe care lumea a dorit să le expună ca exemple. Dar nu, nu este deloc așa! Oamenii care trăiesc frumos sunt fericiți, știu să își petreacă timpul frumos, cu tot felul de activități, eventual ieșind cu prietenii undeva.  Își trăiesc clipa, fac ce vor și în același timp, știu ce fac. Sunt conștienți că fiecare activitate pe care o au rămâne undeva acolo, imprimată în sufletul lor sensibil la cuvinte, la gesturi, la omenesc  în general. Toate trec, dar efectele tuturor evenimentelor sunt acolo. Le puteți găsi și voi pentru a vedea dacă mergeți drept sau nu. Hristos vă poate, din fericire, răspunde la toate întrebările trecutului. El poate umbla prin trecutul vostru și cred că toți avem nevoie de asta. Doamne, vindecă-mi trecutul pentru a avea un viitor sănătos!

A fost odată…

People-come-into-our-life-for-a-reason

 

Atât întuneric în juru-mi, atâta liniște în mine și-atât zbucium în afara mea! Mă uitam pe fereastra sufletului meu și am văzut urmele unor oameni pierduți. Ceața de dincolo de geam i-a învăluit în întregime și nu i-a mai lăsat nici măcar să își lase amintirile în urmă. Da, sunt oameni care trec prin viața noastră chiar mai repede decât frunzele copacilor. Uneori pleacă pentru că le cerem asta, alteori pentru că așa își doresc ei. Momentele când pleacă pot fi marcate de scene dureroase. Omul este obișnuit, din păcate, ca atunci când se simte părăsit, să arunce cu vorbe care să doară. Cel care părăsește simte nevoia să îl atingă pe cel părăsit acolo unde-l doare mai tare.  Cel părăsit își dorește, de asemenea, să nu rămână mai prejos. Atunci pornește conversația aceea dureroasă pe care ați avut, probabil, ocazia să o auziți. Nu mă refer în acest articol la o despărțire a unui cuplu, ci la orice fel de despărțire dintre doi indivizi, oricare ar fi ei.

După cum spuneam, sunt oameni care iau hotătârea să plece din viața noastră. În ceea ce mă privește, cam târziu ce-i drept, încerc să nu mă mai consum sufletește atât de tare când sunt pusă iar într-o astfel de situație. Omul poate intra în viața mea, la fel cum poate ieși. Nu oblig pe nimeni nici să intre cu forța, nici să plece cu forța. Fiecare e liber să facă ceea ce dorește, ceea ce simte că e mai bine pentru sufletul său. De altfel, am mai scris despre asta într-unul dintre articolele trecute. Întrebarea însă este alta. Ce facem atunci când omul care decide să plece aruncă cuvinte necuviincioase, eventual ne reproșează niște lucruri inexistente?

În calitate de scriitor, unii ar spune persoană publică, deși am impresia că e cam mult spus așa, am ocazia să întâlnesc foarte multe tipuri de oameni. Ei îmi scriu, fie pentru că simt că i-aș putea înțelege, fie pentru că au nevoie de ceva, fie doar pentru a îmi transmite părerea despre cărțile mele. O parte din ei îmi rămân aproape sufletește, și-i simt. O altă parte, poate pare greu de crezut, au tendința de a îmi reproșa fiecare virgulă pusă greșit. Nu scriu acest articol pentru a mă plânge, că nu am niciun motiv, ci pentru a vă arăta că și mie mi se mai reproșează probleme în comunicare și, mai nou, carențe în educație. Concluzia mea e că există oameni cu mari probleme, cu niște goluri din copilărie probabil, lipsuri care nu-i lasă nici pe ei în pace. Când omul nu are pace în suflet, nu suportpă nici pacea celui de lângă el. Ce credeți că face atunci? Îi tulbură și pe cei de lângă. Așadar, dacă aveți obiceiul să fiți la fel de sensibili așa cum sunt eu uneori (cam des) și să puneți suflet chiar și în cea mai neînsemnată conversație, ar fi bine să fiți mai atenți. Primele reproșuri primite au avut urmări în sufletul meu, tot din cauza mea. Nu oamenii din jur ne rănesc, ci noi ne lăsăm răniți. Ne punem speranțe în bunătatea celor de lângă noi, bunătate care uneori are cote mai mici decât avem noi impresia că are.

Vreau să îmi îndrept atenția asupra unui aspect mai puțin vizat. Am avut minunata ocazie de întâlni în ultima perioadă persoane care, deși nu erau absolvenți de Litere, îmi comentau și analizau fiecare cuvânt pe care îl scriam. Vorbesc cât se poate de serios. Dacă sunteți în situația de a analiza cuvintele celor de lângă voi și de a vă gândi: Oare ce a vrut să spună cu asta? , să știți că nu e de bine.  Nu ar trebui să vă intereseze etimologia cuvântului sau sensurile lui metaforice. Aceeași problemă este și dacă atunci când cel de lângă încearcă să vă explice de ce a luat anumite decizii. Asta nu înseamnă că vrea să pară mai bun decât e, ci că vrea să vă pună la curent cu o anumită problemă, eventual cu rezolvarea ei. Atât de tare mă mâhnește câteodată când văd cum mi se analizează cuvintele, virgulele, toată punctuația dacă este timp! Nu, fraților! Dacă am ceva de zis în realitate, nu folosesc metafore, nici alte figuri de stil. Spun direct ce am de spus! Apoi, a doua problemă. Dacă nu răspund pe loc, nu înseamnă că sunt încrezută, ci că stau prost cu timpul sau pur și simplu că atunci când mi-ați trimis mesajul, am avut ceva mai important de făcut. Nu mai reproșați celor din jur probleme inexistente, vă rog! E atât de ciudat când mă trezesc cu astfel de replici, că uneori nu știu cum să reacționez. Alteori cred că e doar o glumă, iar când constat că omul care-mi vorbește e serios, rămân … stupefiată.

Ce vreau să transmit aici?

În primul rând, dacă aveți obiceiul de a analiza tot ce face/zice cel de lângă și vi se pare vouă că are ceva de ascuns, gândiți bine, doar vi se pare. Nu are nimeni, nimic cu voi, nici nu vă ia peste picior. Fiți liniștiți, acordați-i răbdarea voastră și încercați să nu luați decizii și să aruncați cuvinte înainte de vreme.

În al doilea rând, cei care aveți ocazia de a interacționa cu persoane care își varsă problemele pe voi, încercați să nu vă lăsați răniți. Fiecare le are pe ale lui, nu puneți la inimă cuvintele celor care nu știu să le folosească cum și când trebuie…

În concluzie, nu fug de oameni, ci de neputințele lor. Nu am nimic, cu nimeni, însă sensibilitatea mea fuge de cuțitele neputințelor altora. Ne rănim destul singuri, nu cred că duce cineva lipsă de vreo durere. Cu iubire față de toți, dar cu reticiențe față de posibilele dureri pe care omul cu probleme reale, vizibile de lângă noi, ni le poate provoca. Fiți cu luare-aminte, aveți și voi, atât cât se poate, grijă de sufletul vostru, rugându-l pe Hristos să vă apere în toate împrejurările vieții!

 

Toamnă

10405320_356699977826164_8495212204226164472_n

Mi-e-aşa de toamnă-n suflet şi-n simţiri
şi-atât de tare doare amintirea
ce-o lasă-n suflet vechile iubiri
de om, de frate, de pământ sau cer
ca frunza ce tot cade, toate-mi pier
şi-mi mai rămâne-n suflet doar Iubirea.

Mi-e aşa de frig şi de urât prin ploaie
şi-atât de tare mă răceşte plânsul
că tot ce mai pot scrie pe vreo foaie
este cuvântul ce-l păstrez în gând
ce-un scriitor îl scrie doar plângând
căci doar aşa găsi-va el răspunsul.

Mi-e-aşa de dor de amintirea vie,
de vreun suspin şi de vreun zâmbet crud
ce-mi apărea pe buze numai mie,
în clipe de smerită bucurie!
Dar mă gândesc că firul vieţii mele
m-aruncă-n spre abisuri şi mai grele.

Mi-e-aşa ruşine de copaci, de flori
de oameni sfinţi ce-mi calcă pragul iar,
că uneori îmi strâng în pumni fiori
şi-alerg în casă şi le-aşez, crezând
sub crucea Lui, iar El le ia, spunând
“Iertate-ţi sunt păcatele!”, plângând..

Mi-e aşa de greu acum, Tu ştii prea bine
de rana-mi ce-o-ngrijeşti de-atâta timp.
Şi-acum, când nu mai cred decât în Tine,
Te rog să vii şi să-mi culegi durerea
Şi lacrima s-o iei, căci ai puterea.
Când nu mă rog, ascultă-mi doar tăcerea!

Cătălina Dănilă, 4 octombrie 2014

Rugă

luna

Te rog să-mi fii și lacrimă și zâmbet,
Te rog să-mi fii un umăr ca să-mi plâng
nevoia sau durerea în vreun cântec.
Te rog să nu mă uiți când iar mă frâng!

Te rog să-mi fii Tu dorul cel din urmă,
Te rog să mă trezești din somnul greu
ce mă cuprinde-n suflet. Tu îl curmă
și-aproape în ispite fi-mi mereu.

Te rog să nu mă uiți când mintea-mi rece
Te uită sau te-alungă ne-ncetat
din inima și viața ce îmi trece
și se-adâncește doar înspre păcat.

Te rog să nu mă crezi când neștiința
sau chiar păcatu-Ți zice să Te-ascunzi
de mine, ce-am pierdut iarăși credința,
ci în iertare iar să mă scufunzi.

Te rog din nou, Tu, Doamne, nu pleca
urechea-Ți când nu știu ce tot Îți cer.
Tu poți din nou atunci a mă ierta,
eu pot din nou să-nvii, nu iar să pier.

T e rog să-mi uiți trecutul ce mă doare.
Tu știi că eu nu pot și înțelegi.
Când sufletu-mi încet, mereu tot moare,
Tu drumul potrivit să mi-l alegi.

Te rog în noaptea asta cu lumină,
să mă îndrumi spre bine, priveghind.
Tu sufletu-mi în taină mi-l alină,
eu negreșit, a Ta să fiu, iubind.

Crez

crez


O viață-ntreagă m-am crezut pe mine,
iar rănile de-acum
nu fac decât
să mi-arate că am greșit.
Am greșit crezând
că îmi voi rezolva problemele
mai bine decât ai face-o Tu.

Acum, plină de răni și neputințe
Te chem și Te rog să mi le iei pe toate.
Ți le dau să mi le ștergi,
sa mi le uiți și să mi le stropești
cu roua lacrimii Tale.
Doamne, am crezut prea mult în mine
și Te-am risipit!
Vino înapoi și ia-mi tot ce m-apasă.
căci cred, Doamne,
ajută necredinței mele.

Hristos

euuuuuuuuuuuu

Hristos-
Singurul care mi-a declarat iubirea
şi care şi-a păstrat acest tainic sentiment
indiferent de loviturile
pe care I le-am dat
prin păcatele mele.
Mi-a făcut declaraţia la botez,
mi-o întăreşte la fiecare spovedanie
şi mi-o repetă la fiecare Liturghie.
Face asta nu pentru că merit,
ci pentru că ştie
că nu pot trăi fără El.

Cu mulțumiri

blog

 

Îmi spune cerul ce a plâns azi-noapte,
îmi spune raza ce-a bătut în geam,
că totul în credință se mai poate,
chiar dacă uneori ne îndoiam.

Ce Petru-odinioară-n rătăcire,
trăim adesea clipe cu amar,
dar ne hrănim din tot ce e Iubire
și din Potirul Sfântului Altar.

Am poposit în inimi căptușite
de El și de ai Lui sfințiți copii
și-am revenit în vorbele smerite
ce-n plânset te îndeamnă să învii.

Cu răstigniri de patimi ne-ncetate
și cu ispite risipite-n voi,
Îl rog să vă aducă nenumărate
daruri, cum a vărsat și ploi.

Cu dragoste și crez întru Hristos
Îl rog să vă aducă ce-i frumos
și-atunci când iarăși greul va veni
în brațe să vă ia, orice ar fi!

Cătălina Dănilă, iulie 2014, poezie scrisă pentru niște cititori deosebiți, oameni care m-au primit în mijlocul lor cu mult drag. Mulțumiri!

Aripă

despre-sufletDin înserare se preface clipa
ce duce-ncet în cer, lângă Hristos.
Mi-am luat în mâini chiar eu, aripa
și-am aruncat-o spre văzduh, duios.

Mi-a prins-o Cineva cu gingășie,
și-a refăcut ce mai era lovit.
Și-napoind-o iar, cu voioșie,
mi-a șters cuvântul ultim, cel cârtit.

Era ca nouă și-am căzut ușor,
în iarba rece, suspinând pribeag
că-n sufletul meu rece și prea gol
era durerea omului beteag.

Aripa mea, a umărului drept
a sângerat ușor, dar în neștire.
E vorba veche-a unui înțelept
că toate se pot face în iubire!

Putut-a Domnul, doar într-o secundă
să îmi repare răni demult ascunse
și să prefacă doliul în izbândă,
enigmele, în tainele pătrunse.

Nu poți tăcea în suflete rănite,
nu poți pleca din ele prea ușor,
căci ele s-ar dori mereu iubite
și îngrijite cu mai mare dor.

Nu doare rana ce nu-i vindecată
a sufletului trist, rămas așa,
ci doare că a fost așa lăsată
de-acela ce n-a fost lângă ea.

Nu doare-așa de mult singurătatea
și nici vreo lipsă din al vieții drum,
ci doare-acolo unde nu-i dreptatea,
unde nădeajdea nu-i decât un scrum.

Nu doare neputința ta, copile
nici c-ai rănit un suflet însetat
de-a lungul vieții, numai de iubire,
ci c-ai plecat așa, și l-ai lăsat.

Iubite frate, cugetând de-acuma,
gândește ce-ai rănit în viața ta.
Și-ntoarce-te acolo și ajută
acelea ce nu poți vindeca.

Iar în viață, încă mai departe,
să te gândești să nu rănești nicicând
Orice ar fi, nu-ți da mereu dreptate.
Tu nu poți vindeca. E-un simplu gând!

Cătălina Dănilă, 07 august 2014, inspirație de seară

Urmele pașilor Tăi

1

 

Am pierdut urmele paşilor Tăi
din nisipul patimilor mele.
Am pierdut oameni dragi
în care crezusem prea mult.
Am pierdut zâmbete şi lacrimi
folosite atunci când nu trebuia.
Am pierdut şi amintirea lor
în soarele ce se stingea în mare.
Am rămas singură pe ţărm
şi Te-am găsit îmbrăţişându-mi sufletul,
pe Tine, Cel pe care-L căutasem acolo unde nu trebuia…

Purtăm în noi un strop de Cer

DSCI5311

 

Motto: “Toți vom pleca, dar nimeni nu va spune

Că n-a avut în el un strop de cer

Și toți vom duce-n noi câte-o minune . . .” (Radu Gyr)

 

A mai trecut încă un an universitar, în cazul meu. Mă gândesc cu duh de rugăciune la tot ce m-a ajutat Dumnezeu să realizez în această ultimă perioadă și-I mulțumesc. A fost un an greu, cu foarte multe ispite care mi-au arătat din nou cât de mult mă iubește Dumnezeu… Spun din nou că ar trebui adesea să Îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne lase în pace, ci să ne ispitească pentru ca și noi să ne cunoaștem cu adevărat. În relație fiind cu cei din jurul tău ajungi să descoperi propriile limite și neputințe, temeri și bucurii. E important să ne dăm ocazia de a ne descoperi, tocmai pentru a deveni din ce în ce mai frumoși.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate lacrimile pe care le-am vărsat, pentru toate rănile redescoperite, dureri pe care credeam că le vindecase timpul, dar și pentru toate bucuriile. Mi-am descoperit durerile mele și uneori vi le-am împărtășit. V-ați regăsit voi înșivă în ele, moment în care am legat prietenii cu oameni minunați pe care îi simt acum atât de aproape de sufletul meu! Știți și voi că prieteni care să se bucure măcar în aparență alături de tine, găsești ușor. Însă oameni care să te strângă în brațe atunci când îți este greu, găsești foarte rar. A fost un an dezamăgitor până i-am conștientizat frumusețea și foloasele. Oamenii la care ținem pot uneori pleacă din viața noastră, iar de cele mai multe ori ne este extrem de greu să înțelegem de ce ni se întâmplă asta. Pe moment nu putem și aruncăm vina pe Dumnezeu. Timpul, cel care nu vindecă răni, scoate totuși la iveală tot felul de informații. Ceea ce azi crezi că e îngrozitor de rău, mâine poate deveni o adevărată binecuvântare… Așa a fost pentru mine.

Atât de multă încredere am că noi, toți cei care-L chemăm pe Hristos să ne vindece rănile, vom fi vindecați, încât nu pot să nu mă bucur. Ortodoxia este cu adevărat un stil de viață al bucuriei fără de sfârșit…

Vara aceasta e posibil să nu mă vedeți foarte des, în niciun caz zilnic, în mediul on-line. Voi încerca să verific cel puțin săptămânal mesajele voastre și să vă mai bucur cu vreun articol, poezie, fotografie. În rest, scrisu-mi va fi ocupația…

Vă mulțumesc tuturor pentru rugăciune și pentru gândurile minunate pe care mi le-ați împărtășit de-a lungul timpului. E o bucurie mare pentru mine de fiecare dată când cineva îmi scrie. Vă cer rugăciunea pentru a încerca să continui ceea ce și voi, cei care-mi citiți cărțile, vă doriți. Anul acesta au fost tipărite două cărți. Va urma o perioadă în care voi începe un nou roman, așa că vă rog să vorbiți cu Hristos și despre mine…

 

   Cu bucurie,

Cătălina