catalina danila

now browsing by tag

 
 

De am ști

De am ști că viaț-aceasta este scrisă din iubire
și că în răbdare omul își adună nemurire,
n-am mai ști ce e iscoada, gândul rău sau întristarea,
n-am mai prețui în viață tot ce-aduce supărarea.

De am ști că viaț-aceasta e stropită cu speranță
și că nu-i nimic mai rău ca trăitu-n ignoranță,
lacrimi nu am mai vărsa pentru lucruri muritoare,
ci cu duhul le-am lucra pe-acele mântuitoare.

De am ști că viaț-aceasta e-nvelită în credință
și că totul e posibil dacă tinzi spre biruință,
nu ne-ar mai lipsa curajul de a fi creștini mereu,
fie de ne este bine, fie de ne este greu.

De am ști că-n viaț-aceasta fericirea o-ntâlnești
Peste tot și mai adesea unde nici nu te gândești,
Nu am conteni zâmbind, s-ajutăm și să iubim
lumea toată și în plus, chiar pe cei ce nu îi știm.

De am ști că viaț-aceasta nu este decât Iubire,
Nu ne-am îndoi de faptul că există nemurire.
Totul stă ascuns în suflet, flori gingașe suntem noi
Iar Hristos ne este roua ce ne-adapă în nevoi.

Motto: De-am ști să vedem frumusețea fiecărui lucru, nu am avea timp să fim triști.

Cătălina, 24 aprilie 2017

Minune

dimi

Mi-am dorit, Doamne, știi prea bine,
un pui de om, să semene cu Tine.
Ș-am crezut, Doamne, c-ai uitat
Căci, neștiind nimic, m-am întristat.
Pentru un timp, cu rugăciuni în taină
m-am îmbrăcat mereu în nouă haină
și istovind din așteptarea mea,
am resimțit ușor Iubirea Ta.
Cu gingășie ai sădit în mine
ce mi-am dorit mai sfânt, eu de la Tine.
Iar după nouă luni, pe înserate,
cu lacrimi și iertare de păcate,
un înger … a venit la mine.
Și știi prea bine… Semăna cu Tine!

Prietene drag

prietene drag

Prietene drag, așează-mi-te-alături
și spune-mi ce mai e cu viața ta.
N-am povestit demult, dar n-am uitat
ca zilnic tu să fii în ruga mea.

Vezi, prieten drag, durerea ce-i în lume
și sprijină pe altul când i-e greu.
Te vei sfinți lucrând doar fapte bune,
te rog, smerit. Ascultă sfatul meu!

Fii, prieten drag, model de omenie,
fii zâmbet și speranță pentru mulți.
Necazul să-l îmbibi în veselie,
și sprijin să le fii celor cărunți.

Ascultă, prieten drag, și nopțile de vară!
Hrănește-ți sufletul cu liniște și cânt
de greiere, de iarbă, de tot ce te-nconjoară,
de soare și de ploaie, de minunatul vânt.

Zâmbește, prietene, gândind mereu
că ești în mâinile lui Dumnezeu!
Uitându-mă la tine, eu voi ști
că în Hristos trăind, nu vei muri.
Și-atât mi-ar trebui, smerite suflet
ca toată viața mea, în taină să mă bucur!

7 iulie 2016, Cătălina D.B.

Oamenii dezamăgesc atunci când încetează să iubească

dezamagire

M-am întrebat de multe ori de ce omul este tentat, de cele mai multe ori, să vadă întâi părțile negative ale celuilalt. De ce omul nu privește spre bunătatea celui de lângă el și de ce alege să strice prietenii de ani pentru greșeli de clipe? Oare este un comportament normal sau este o anormalitate generalizată și acceptată tocmai datorită acestei largi popularizări?
Atunci când iubesc, oamenii ar face orice pentru a nu dezamăgi. Omul iubitor este acela care încearcă să nu îl rănească deloc pe cel căruia îi poartă sentimente. Chiar dacă uneori greșește, cel care iubește știe să își ceară iertare, are această putere și nu stă mult să se gândească până să facă acest lucru. Acesta, omul minunat care are sentimente frumoase pentru cei din jurul lui, nu s-a gândit niciodată să caute nod în papură altuia, el pur și simplu nu acceptă să caute greșeli în comportamentul celuilalt. Deși uneori se lovește de neputințele, de părțile negative ale altuia, el privește tot la părțile lui bune. Și dacă credeți că este o idealizare aici, să știți că nu este. Omul care iubește, nu rănește. Și chiar dacă o face, știe să repare rănile, să ajute la reabilitarea prieteniei. Parcă atunci când te gândești cum ar trebui să fie cel care iubește, te cuprind sentimente de teamă. De ce? Tocmai pentru că ai ocazia de a realiza cât de puțini astfel de oameni sunt în viața fiecăruia dintre noi.
Continunând firul poveștii, ajungem la momentele în care X ne spune că Y, căruia îi purtăm un respect deosebit și o prietenie de ani, nu este așa bun cum pare. Ne întrebăm de ce. X ne răspunde. Acela a făcut așa, nu a fost corect, nu e așa cum credeai tu și așa mai departe. Vă vine să credeți că o astfel de conversație poată dărâma prietenii de atâția ani? Nici mie nu mi-a venit să cred până când Dumnezeu mi-a descoperit că merită să scriu încă un roman doar despre asta. Despre cum oamenii în care am avut încredere, oameni de care ne leagă ani de prietenie, pot să ne părăsească la propriu pentru că așa aud de la alții sau pentru că … pur și simplu li se pare că un lucru banal pe care-l facem, valorează mai mult decât toate bucuriile de până atunci.
Poate ar trebui ca atunci când dezamăgim să ne întrebam de ce am încetat să iubim. Cât de nesuferit poate fi un om (mai ales un prieten vechi) ca noi, simpli oameni trecători prin această viață, să ne permitem să decidem că cineva nu mai poate avea parte de sentimente bune din partea noastră. Și de ce, vine marea întrebare, omul este atât de fățarnic încât să le arate iubire, înțelegere și respect chiar și străinilor, iar când vine vorba de cei apropiați, de multe ori chiar de propria familie, să nu mai găsească nici un fel de resursă sufletească? De ce oamenii dezamăgesc mai ales pe cei care-i iubesc?
Căutând răspunsuri la întrebări de viață, continuam să iubim și să dezamăgim, să uităm și să ne aducem aminte, să păstrăm tăcerea în locul Cuvântului. Nu suntem sfinți, dar tindem spre sfințenie. O sfințenie la care se ajunge doar prin Iubire, nu rănind și făcându-ne că nu ne-am dat seama. Spune Psalmistul: “Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el.” Suntem asemănați îngerilor, noi cei care dezamăgim atunci când hotărâm să nu mai iubim…

Îți sunt datoare!

datorie

Îți sunt datoare!

Doamne, Îți sunt datoare pentru toate!
Pentru tot ce te-am rugat și ai făcut,
pentru tot ce te-am rugat și n-ai făcut,
pentru tot ce nu te-am rugat și ai facut,
pentru tot ce nu te-am rugat și n-ai facut.
Pentru toți oamenii frumoși din viața mea.
Pentru toți care rănindu-mă, m-au făcut mai bună.
Pentru toate zâmbetele și pentru toate lacrimile de pe chipul meu.
Pentru că mi-ai dat șansa de a Te cunoaște,
pentru că exiști și mai ales pentru că
toți oamenii sunt contemporani cu Tine.

Doamne, Îți sunt datoare pentru trecut, prezent și viitor.
Îți sunt datoare pentru veșnicie!

Despre deranjul provocat de Biserică și de Catedrala Mântuirii ….

catedrala

Hristos a înviat!

Aș scrie mai mult, dar am familie și facultate, licență, romane și multe alte activități care nu-mi permit. Dar vreau să trag un semnal de alarmă!

Zi de zi dau cu ochii de articole care ponegresc Biserica. Și sincer, m-am cam săturat. Toți impută Bisericii că nu face spitale și cantine, de parcă această BISERICĂ a venit în slujba poporului cu motto-ul de constructor de astfel de unități. Ce-i Biserica, fraților? Firmă specializată în constuirea spitalelor?

Și da, s-au construit biserici și încă se mai construiesc! Vreo problemă? Tu, cel care tot acuzi Biserica pentru sutele ei de așezăminte, ai încercat să întri în vreuna de crezi că nu mai e nevoie de altele? Slavă Domnului, sunt pline cam toate , atât de pline încât mai avem de unde umple și altele. Nu bate vântul prin ele, fii liniștit!
Atât de multă contra-reclamă Bisericii nu s-a mai făcut parcă niciodată. Punem cap de afiș cinci atei care n-au ce face, iar miile de oameni rugători îi lăsam în umbră, de parcă n-ar exista.

Genul acesta de prigonire mă dezgustă și mă doare, așa cum mă doare și când îmi amintesc cum sfântul Ioan Gură de Aur, un sfânt atât de mare al Bisericii a fost exilat și ponegrit din vina de a fi cu Hristos. Bucuria e că Hristos biruiește și e cu noi de peste 2000 de ani. Sfântul Ambrozie al Mediolanului, hirotonit pentru că era un om al sistemului, a ajuns să-i spună împăratului că nu-l lasă să intre în biserică până nu se pocăiește.

Luați atitudine! Nu lăsați ca Biserica și preoții să fie ponegriți pe nedrept. Poate reușim măcar noi să dam share și postărilor care vorbesc de bine Biserica, pentru că acelea care aruncă cu noroi sunt destule!

Doamne, ajută!

Anunț

articol iunie

Dragi prieteni,

 

Sunt câțiva ani de când am început să scriu. Cărțile mele au fost uneori apreciate, alteori nu. Dincolo de toate laudele sau reproșurile, au stat oamenii a căror viață s-a schimbat după ce au citit una dintre cărțile mele. Vreau să vă mulțumesc tuturor pentru încurajare, pentru toate sfaturile și mai ales pentru rugăciunea în care m-ați pomenit. Cum fiecare perioadă este cu bucuriile ei, iată că urmează altceva în viața mea.

Vreau să vă anunț că este singura dată când am reușit să am un stoc din toate cele trei cărți existente pe piață. Mi-e dor de Tine, Doamne, Rana mea, suferința Lui și Romanul omului bolnav de toate. Nu sunt multe, dar încă mai sunt. Pentru că sunt dintre voi care le-ați vrut, dar nu am avut cum să ajung să vi le aduc sau cine știe ce altă situație, vreau să vă rog să vă gândiți dacă mai vreți vreun titlu pe care să-l primiți direct de la mine (cu autograf, eventual). Eu voi mai expedia doar luna aceasta colete, după care ele vor rămâne la mama. Ea se va ocupa începând cu luna iulie de distribuirea romanelor mele (cel mai probabil doar a celor existente, fără un nou stoc).

Așadar, îi rog pe cei care își doresc cărțile (fie pentru că nu le au, fie pentru că vor să le mai ofere cuiva cadou, spre folos duhovnicesc), să mă contacteze pentru a le expedia în timp util.

Vă îmbrățișez și sper ca în anii următori să ne putem regăsi în alte romane pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le voi scrie.

 

Cătălina

Povestea veverițelor

20150520_144633

Hristos S-a înălțat!

 

Povestea de seară

 

Vă scriu cu o mare bucurie-n suflet, așa cum o simt eu de câteva luni încoace. Acum vă scriu pentru că vreau să vă împărtășesc bucuria de a vedea veverițele acasă la ele. Nu e puțin lucru, nu? De ceva vreme mi-au atras atenția aceste animale, veverițele.  Acum vreo două luni, când mergeam spre biserică, am văzut două veverițe jucându-se într-un nuc din apropierea casei. Ne-au bucurat mult în ziua aceea, dar se pare că lucrurile bune aveau să continue…

Săptămâna trecută am mers până la mănăstirea Agapia, locul în care sunt multe de văzut. Mi-am spus că ar fi bine să urc și spre cimitirul mănăstirii, așa cum fac de fiecare dată. Acolo se află (puțin știu), mormântul părintelui Nicodim Măndița, mare duhovnic și scriitor. Urcând scările spre cimitir ne-au atras atenția două veverițe care alergau pe acolo, iar mai apoi o maică care le striga. Așa aveam să aflăm că acolo e o lume a veverițelor care nu mai au ce mânca, drept pentru care și-au găsit un protector într-o maică miloasă care le dă de mâncare. Mânâncă nuci, care…după cum știți sunt destul de scumpe. Spunea maica că are nevoie de nuci, că nu are nici acasă și nici bani să cumpere… Asta se rezolvă destul de ușor, dar de ce nu, dacă aveți vreo nucă pe-acasă, vă rog s-o aruncați spre mine sau spre Agapia…

Este prima dată când văd pe cineva hrănind veverițele cu mâna. Se apropie de maica și stau lângă ea să mănânce. Poate părea pueril, dar este cu adevărat extrem de frumos. Ceea ce am aflat atunci e că și maica are nevoie de ajutor. Nu ne-a cerut ajutorul, noi am întrebat cu ce o putem ajuta și am aflat că nu are lemne pentru iarnă. Acela a fost momentul în care ne-am dat seama că putem pune mână de la mână. Ar avea nevoie de o căruță de lemne care costă doar 250 de lei, bani pe care nu-i are. Dar nu se plânge. Se roagă.

Ce-ar fi să punem bănuț peste bănuț și să strângem de-o căruță de lemne? Ar fi o bucurie mare pentru noi, că putem ajuta, și pentru ea că este ajutată. Nu ne aruncăm spre sume mari. Dacă suntem 25 care vrem să oferim câte 10 lei, se rezolvă treaba. Pentru fiecare dintre noi, 10 lei nu e mult, dar pentru ea este foarte mult suma totală. Așadar, cine se oferă? Marius și cu mine suntem pe locurile 24 și 25. Avem nevoie de nume pentru primii 23 de oameni care vor să ajute. Așteptăm vești bune la ceas de seară!

 

Cu drag!

Cătălina, catalina_danila2000@yahoo.com

 

Bucurie!

prima

Bucurie mare! Mi-am dat seama din nou cât de mult iubesc oamenii și cât de mult mă bucură cei care mă înconjoară. Bucuria cea mai mare de după ce-L ai pe Hristos este să ai oameni de-ai Lui în preajma ta. Și ce poți face atunci decât să te bucuri în toate modurile de care poți fi în stare? Ar fi tare bine dacă oamenii ar ști să mai și mulțumească lui Dumnezeu, nu doar să Îi ceară tot felul de lucruri. Eu chiar am pentru ce mulțumi și vă îndemn pe fiecare dintre voi să cugetați pentru câteva minute la sutele de motive de bucurie pe care le aveți și să încercați să nu va mai plângeți de milă…

În afara bucuriei pe care am simțit-o și pe care încă o simt astăzi, această zi a mai ieșit în evidență prin ceva: prin faptul că mi-am dat seama din nou de tristețea românilor. Acum ceva timp auzeam pe cineva care spunea că în Biserică sunt mulți oameni bolnavi. Majoritatea celor bolnavi, fie trupește, fie sufletește, ajung la biserică. Îi găsim acolo și intrăm de multe ori în contact cu aceștia. E bine atât timp cât știm cât de cât cum să nu ne molipsim de boala lor și nu mă refer aici la boli trupești, ci la cele sufletești de care românii s-au molipsit la nivel ridicat. Mi-am dat seama astăzi că unii români s-au îmbolnăvit atât de tare sufletește, încât nici măcar nu își mai conștintizează boala- adică chestia cea mai gravă care li se putea întâmpla. Știți că mi s-a întâmplat și mie? De asta îmi permit să-mi dau cu părerea. Fraților, chiar dacă nu sunteți de părere că aveți vreo boală sau vreo problemă, mai întrebați-i și pe cei de pe lângă voi. Fiți capabili de puțină smerenie, vă rog! Nu există posibilitatea ca omul să nu se poată acomoda anumitor situații, indiferent de felul în care a fost învățat până atunci. Asta dacă are puțină, foarte puțină smerenie… Amintiți-vă de cuvintele Mântuitorului, voi, cei din Biserică și repetați-le măcar în fiecare dimineață și seară, ca să știți cum trebuie să vă comportați: “ Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” ( Ioan 13,35) Vă rog, vă rog sincer, aveți dragoste unii față de alții! Nu mai profitați de fiecare greșeală a celui de lângă voi pentru a-i scoate ochii, că nu aveți nimic de câștigat de asta, ci chiar de pierdut. Pierdeți pacea voastră și a aceluia pe care-l batjocoriți, pierdeți și Harul …dacă-L aveați. Vă rog…

Smerenia asta ne dă bătăi de cap pentru că mândria hrănește patimile… Uf, smerenia le gonește, de asta doare atât de tare! Ce dureros e să vezi oameni care se cred pe drumul cel bun care n-au ajuns încă la pace. Să ne revenim! Dacă ortodoxia nu îți oferă minimul unei stări de liniște, de pace sufletească…atunci ce mai căutăm în ea? Nu, nu includ aici momentele pline de ispite din viața fiecăruia, dar sincer acum… cred că și atunci când am trecut prin clipe groaznice (da, chiar groaznice) am simțit pace undeva în adâncul sufletului. Hristos nu ne lasă. Ne lasă mama, tata, frații, rudele, străinii, prietenii, ne lasă toți, dar Hristos nu vrea să ne lase. Se încăpățânează să ne fie alături în continuare și nu ne cere decât să-L lăsăm să facă asta. Oare atunci când Îl tot alungăm ce face? Cred că stă undeva la distanță, dar fără a-Și lua ochii de la noi. Ne este alături cu privirea, dar tot acolo este. Și spun asta cu atât de multă credință! Pentru că…, o, Doamne, eu chiar cred! Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Avem tendința de a fugi de El, știu, dar nu uitați, însă, că nu există pace în afara Bisericii. Îmi zicea ieri un părinte ieri că Sfântul Porfirie spunea că el nu pleacă nicăieri din Biserică, chiar dacă mai vede greșeli în interiorul ei. De ce? Pentru ca Dumnezeu să-l găsească acolo, în interiorul ei. Vă îndemn să nu vă lăsați înșelați de alegerile celor de lângă voi. Rămâneți aproape, nu vă pierdeți în vălmășugul valurilor ispititoare.

Dacă credeți că Dumnezeu vă nedreptățește pe voi, cei din Biserică, iar pe cei care sunt pe-afară și fac păcate grele, îi ajută să aibă de toate, nu uitați că pământul e acasă la ei, dar nu acasă la voi. Când veți ajunge Acasă, Hristos și toți Prietenii Săi ne vor primi cu lumină și pace și ne vor da o bucurie infinit mai mare decât a celor cu care vă comparați acum. Așteptând să ajungem Acasă, vă propun să ne bucurăm de fiecare zi pe care Dumnezeu ne-o pune înainte, folosind-o așa cum se cuvine, cu zâmbetul pe buze și cu pace în suflet!

 

Hristos a înviat!

Doamne, ce mai știi de mine?

4119781_large

Până și vremea e schimbătoare, așa că nu mai e necesar să vorbim despre om. Despre om și despre miile de motive pentru care omul e schimbător; ca trestia în fața unui vânt visător care tot îl unduiește sau chiar răstoarnă, omul încearcă să supraviețuiască unei lupte în care nu știe ce are de făcut. În lipsa unui scop, omenirea se plictisește de moarte. Nu e o simplă expresie, ci o realitate destul de dureroasă! Oamenii din jurul meu, foarte mulți dintre ei, se plictisesc de moarte, drept pentru care nu le mai încape-n suflet Viața… Lipsa lui Hristos din sufletul omului nu duce decât la existența unui caracter neașezat, ca să nu îi spun deșănțat. Atunci când conștiința ta nu e destul de trează, riști să te trezești făcând tot felul de lucruri de care nici măcar ție nu-ți vine să crezi. Durerea nu stă neapărat în stadiul în care ai ajuns tu, ci în faptul că provoci răni celor din jur. Falsitatea (căci despre asta vorbim la un caracter instabil) rănește mai rău decât credem, iar acest lucru îl simțim pe propria piele atunci când și pe noi ne pun alții într-o astfel de situație.

Știați că uneori omul e prea puțin conștient de modul în care își trăiește viața, dar mai ales de calitatea relațiilor pe care le are cu ceilalți? Ne odihnim sufletele, de cele mai multe ori, în mod eronat. Necăutându-L pe Hristos și punându-ne astfel încrederea în oameni, suferim atunci când ni se descoperă că prietenii nu ne sunt atât de prieteni pe cât am fi crezut. Dacă suntem obișnuiți cu sitagma “prietenul la nevoie se cunoaște” , aflați de la mine că prietenul la bucurie se cunoaște. Și poate mai ales atunci ! La necaz omul ajută, uneori dintr-o bucurie perversă, ascunsă. Mândria îl face pe om să ajute pe cel aflat în necaz, chiar dacă sufletul nu îi spune asta. Dorința de a părea extraordinar de bun în ochii celui de lângă tine te face să te comporți exemplar în situații dureroase. În spatele ajutorului pe care îl oferi la necaz omului de lângă tine, din nefericire, stă uneori tot mândria și iubirea de sine. Cum probezi cât de autentic este ajutorul, dragostea pe care o ai față de semenii tăi ? Atunci când îi vezi bucurându-se… Acela e momentul în care, cu toate că ai ajutat respectiva persoană poate de zeci de ori, nu reușești să îi accepți bucuria, drept pentru care simți că cea mai bună soluție este îndepărtarea. Ai avut prieteni care au plecat de lângă tine fără să se fi întâmplat nimic ? Nimic, nimic ! Nimic, dar totuși ceva colosal ! Nu se întâmplase nimic la nivel social, ci la unul mult mai subtil, adică la cel sufletesc. Sufletul sensibil al persoanei care trăiește în Hristos simte toate fluctuațiile din sufletele celor din jur, chiar dacă nu de fiecare dată. Hristos ne mai ține ochii, să nu vedem tot ce ne-ar putea durea, răni peste măsură… Dacă nu ar fi așa, am vedea tot ce se întâmplă în mintea sau sufletul celui din fața noastră.

Poate toți am fost într-o astfel de situație și încă nu ne-am dat seama. Găsim tot felul de motive pentru a încheia amiciții, prietenii care au ținut ani și care nu mai rezistă nici măcar câteva clipe… Poate nu vrem să le terminăm, dar sufletul ne spune că e mai bine așa, fără să ne dea prea multe motive. Cred că e mai bine să nu le aflăm. Să-i dăm crezare și să mergem mai departe așa cum simțim, nu cum gândim. Sunt bune prieteniile, e necesar să avem încredere în oameni, însă fără a crede întru totul în ei. Cel în care trebuie să avem încredere mereu e Hristos. Cred că nu mă va dezamăgi niciodată și acesta e motivul pentru care mă las purtată de grija și iubirea Sa. Mai există, în afara Lui și duhovnicul iscusit care ne arată Calea. Și mai este cineva. Omul acela care te face să știi că trăiești pentru a deveni din ce în ce mai frumos, mai zâmbitor și radios. Omul minunat care știe să găsească soluții la tot, care știe ce-i în sufletul tău fără să îi vorbești, care nu știe ce să mai facă ca să te vadă fericit. Băiatul sau fata aceea merită încrederea și iubirea voastră pentru că este cel/cea alături de care vă veți mântui. Mulțumiți-i în fiecare zi și bucurați-vă de prezența lui/ei. Fiți siguri că e darul lui Dumnezeu pentru voi! Nu avem nevoie de mulți prieteni pentru a fi fericiți! Chiar de foarte puțini, dar buni. Hristos și soțul/soția, prietenul/prietena ar trebui, cred eu, să fie de ajuns pentru a fi fericiți.

Atunci când ni se pare că prietenii au dispărut, ar trebui să ne adâncim în sufletul nostru mai tare. Poate de multe ori am avut impresia că nu mai știm ce e cu noi, dar ce este cu adevărat important este că întotdeauna Cineva știe. Acesta este motivul pentru care se cuvine în astfel de momente să-L întrebăm:  Doamne, ce mai știi de mine?