catalina danila articole

now browsing by tag

 
 

Rugă

Rugă

Doamne, pune-un bob de rouă peste arșița din mine
și-mi da iarăși haină nouă! Vreau să mă-nțeleg cu Tine!
Iar Tu știi atât de bine ce-i în mine, cum sunt eu,
c-ai putea într-o clipită să-mi iei tot ce duc mai greu!

Doamne, pune-un strop de viață peste dorurile mele
și sădește tu verdeață unde e uscat de rele.
Tu, doar Tu mai poți răzbate peste tot ce a apus,
c-ai putut să-nvii și oameni care-n zbor, plecat-au Sus.

Doamne, pune-o lacrimă preasfântă peste răni nevindecate,
peste tot ce nu se vede, peste tot ce nu-i dreptate.
Tu ești Singurul ce știe adevărul ce-i în noi,
tu ne vezi așa cum suntem. Fără Tine, suntem goi!

Doamne, pune-un zâmbet sfânt și bun peste chipuri părăsite
de iubire și de oameni pe nedrept batjocorite.
Știi, O, Doamne, cum e omul, că-i sensibil și firav
și că deseori e singur când ajunge la necaz!

Doamne, pune-un gând în mintea omului ce nu mai știe
că întreaga noastră viață e-un motiv de bucurie!
Fă-ne conștienți de faptul că de-om fi mereu cu Tine,
toate ale vieții noastre se vor îndrepta spre bine!

Doamne, ajută-ne în toate și ne fii pavază tare!
Vreau să mă-nțeleg cu Tine, căci altfel, sufletul doare!
Iar apoi, în clipe grele, să îmi spun ca-ncurajare:
Dumnezeu mi-e prieten bun, am pășit cu El pe mare!

Motto: Viața aceasta este ca o întindere de apă. Dacă nu ai încredere să pășești pentru a merge mai departe, mori (uneori trupește, alterori sufletește). Și cine are încredere să pășească pe mare fără Hristos?

de Cătălina Buzățelu 20 Ianuarie 2017

Minune

dimi

Mi-am dorit, Doamne, știi prea bine,
un pui de om, să semene cu Tine.
Ș-am crezut, Doamne, c-ai uitat
Căci, neștiind nimic, m-am întristat.
Pentru un timp, cu rugăciuni în taină
m-am îmbrăcat mereu în nouă haină
și istovind din așteptarea mea,
am resimțit ușor Iubirea Ta.
Cu gingășie ai sădit în mine
ce mi-am dorit mai sfânt, eu de la Tine.
Iar după nouă luni, pe înserate,
cu lacrimi și iertare de păcate,
un înger … a venit la mine.
Și știi prea bine… Semăna cu Tine!

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu…

The_conquest_by_Floriandra

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, începem prin a nu mai fi oameni. Atunci când nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească, de fapt ne certăm cu El. Știți cât de important e ca într-o conversație în care adresăm o întrebare, să îl lăsăm pe receptor să ne răspundă la ea? Cum ar fi dacă am întreba pe cineva dacă vrea să ne ajute cu ceva, dar apoi ori să vorbim tot noi încontinuu, ori să plecăm fără să îi așteptăm răspunsul? Evident, nu l-am primit, dar în starea noastră de orbire sufletească, socială am putea spune, am crede că problema nu e la noi, ci la cel care nu a vrut să ne sprijine. Nu fac nicio exagerare spunând asta, ci afirm cu tărie că mi s-a și întâmplat să fiu întrebată ce fac, dar să nu se mai aștepte răspunsul meu. Culmea, am fost singura din tot grupul care s-a prins că ceva nu funcționa în comunicarea cu ceilalți.             Acestea fiind spuse, după cum știm că rugăciunea ar trebui să fie, în esența ei și un dialog, tragem concluzia că avem tendința să nu Îl ascultăm pe Dumnezeu.

A repeta cuiva de sute de ori aceeași rugăminte este, în mod clar, obositor și sâcâietor, și nu e tocmai cea mai bună variantă. Nici cu Dumnezeu nu putem comunica decât într-un mod frumos, cu multă răbdare și sinceritate mai ales. Trebuie să Îi lăsam timp să ne răspundă, asta e, de asemenea, foarte important. Dar nu știu cum Se întâmplă că patimile din sufletele omului îl fac ca uneori să își dorească tot felul de lucruri care nu-i sunt de niciun folos sau chiar spre pagubă sufletească. Acela e momentul în care omul își dorește ceea ce nici Dumnezeu nu vrea pentru el. Când omul își dorește altceva, El nu forțează lucrurile, așa cum nici noi nu ar trebui să îi forțăm pe ceilalți să vrea ceea ce nu își doresc. Din fericire pentru noi, Dumnezeu nu face tot ce îi cerem noi pentru că știe cât de mult rău ne dorim singuri, deși inițial ni se pare că răul e un bine extraordinar. Domnul are căile Sale neînțelese de sufletul împătimit al omului, de ochii lui orbi de neștiință, de uitare…

Răul de acum câteva luni e cel mai inedit bine care ni se poate întâmpla. Încrederea pe care I-o acordăm lui Hristos este directă proporțional cu darurile pe care le vom primi de la El. Așa de tare cred în asta! Sunt atât de conștientă că Hristos știe cel mai bine ce am eu nevoie, ce nu am nevoie, ce oameni trebuie să îmi treacă pragul sufletului și ce oameni nu. Noi nu știm bine cum stau treburile cu cei din jurul nostru, dar Dumnezeu îi cunoaște pe toți și poate avea mare grijă de acest aspect. Mă bucur să văd cum Domnul lucrează atât de finuț cu sufletul meu, cum îmi umblă prin trecut pentru că L-am lăsat să facă asta, pentru că L-am rugat să facă asta tocmai din pricina faptului că e Singurul care poate fi acolo, care poate repara ceea ce neștiința și încăpățânarea mea a rănit. Uitându-mă în trecut îmi dau seama că cel mai mult m-am rănit singură. Nimeni nu a lovit mai tare în sufletul meu în afară de mine. Dar bucuria cea mai mare nu e pentru că conștientizez asta, ci pentru că nu mai contenesc să Îi mulțumesc pentru cum a rânduit lucrurile și oamenii din viața mea. Cum a știut să trimită oameni pentru fiecare durere, pentru fiecare gol existent în sufletul meu. Îmi aduc aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care spunea că Dumnezeu intervine în viețile oamenilor atunci când totul duce la pierie. Cred asta pentru că văd atâtea exemple în jur! Dumnezeu schimbă lucrurile atunci când te aștepti mai puțin, atunci când crezi că nu va fi mai bine, că totul e într-o monotonie din aceea care omoară și ultimul gram de nădejde din tine.

Poate cea mai gravă și periculoasă boală a perioadei pe care-o trăim este tristețea. Voi reveni cu un articol despre una din cele mai impresionante cărți pe care le-am citit până acum, carte ce conține scrisorile din exil ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Găsim acolo cele mai bune sfaturi pentru a reuși să ne ridicăm din depresie, dintr-o tristețe care ne fură lumina ochilor și puterea de a vedea frumosul fiecărei zile, binecuvântarea acestei vieți minunate.

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, ne certăm cu noi. Avem nevoie de o împăcare cu sufletul nostru înainte de o împăcare cu cei din jur. Dacă ne împăcăm cu noi și acceptăm ceea ce ni se întâmplă, fără a fi frustrați și triști că starea materială sau sufletească în care ne găsim nu este ceea ce ne-am dorit, nu este încă la stadiul la care am vrut, am programat noi să fie, ne va fi bine. De-abia atunci când ne vom lăsa trecutul să fie vindecat de Hristos și ne vom trăi prezentul cu o mulțumire a binecuvântării Sale revărsată zilnic asupra sufletului nostru în căutare de frumos, vom vedea și minunea de a primi de la Domnul un viitor liniștit în brațele Lui.

Faci ce vrei, dar știi ce faci !?

clep

 

Timpul lăsat în urmă ne stă uneori în spate și culmea, e mai greu decât am fi crezut. Dacă sunteți atenți, mai puteți auzi uneori bătrânii spunând că au adunat ani mulți care le provoacă dureri. În afara celor fizice, cred că este aici și o problemă de moralitate, o idee strict sufletească care tinde să fie dată la o parte în ultima vreme. Timpul trece, dar sufletul rămâne. Cred că aici stă fundamentul pe care ar trebui să fie clădită gândirea noastră. Oamenii vor să uite ce fac, dacă se poate să nu își asume în mod public și personal acțiunile întrepinse chiar de ei. Or, din păcate, trebuie să ni le recunoaștem pe toate. Dacă nu facem asta aici, cu siguranță va trebui să o facem la Judecată, în fața Mântuitorului. Ni se vor arăta toate și nu vom mai putea tăgădui nimic.

Tineri fiind, pentru a fi mai concisă, avem dorința de a încerca tot felul de experiențe. Nu e un lucru rău, e bine să ai curajul de a încerca, dar trebuie să ai în același timp și conștiința faptelor tale. O cunoscută reclamă avea textul titlului acestui articol și îmi aduc aminte că în perioada în care apăruse pe la noi, s-a organizat o întreagă conferință pe tema aceasta. Din câte știu, nu era o întrebare pe atunci, ci o exclamație. Eu însă o voi folosi sub formă interogativă, tocmai pentru că am conștientizat că de foarte multe ori acționăm fără să ne dăm seama ce-i cu noi, în adevăratul sens al cuvântului. Facem ce vrem, dar știm ce facem? Că dacă nu știm, mai bine nu mai facem. Oare știm că atunci când spunem un cuvânt nu tocmai potrivit, e posibil ca receptorul acestuia să fie rănit, să sufere din cauza noastră? Cei din jurul nostru suferă, în mod clar, atunci când nu ne comportăm cum trebuie, atunci când spunem cuvinte fără rost, atunci când nu avem sensibilitatea de care sufletul aproapelui nostru are nevoie. Omul duhovnicesc este, din punctul meu de vedere, de o mare sensibilitate. Omul duhovnicesc, fiind sensibil, simte suferința celui de lângă el, deși nu este evidentă. Cred că nu este vorba aici de intuiția feminină, cât este vorba de simțământul duhovnicesc. Sensibilitatea unui om ne arată cât de mult îl poate simți pe cel de lângă el. Atât de mult mă emoționează oamenii sensibili! Da, mai sunt o mulțime de oameni sensibili, foarte simțiți, care nu știu cum să facă pentru a împlini mai bine cuvintele Mântuitorului. Aceia sunt oamenii care merg cu demnitate pe stradă, care-și duc zilele punându-și mereu întrebări creștinești, care în orice fel de situație știu că indiferent de bucuria sau necazul ei, Hristos se află acolo, în sufletul lor. Aceia sunt oamenii care depășesc tot ceea ce unii consideră de netrecut. Sunt oameni frumoși care își trăiesc fiecare clipă cu bucuria revederii Lui, cu minunea de a trăi o viață care nu, nu îți aduce fericirea de acolo de unde o vrei tu și nici atunci când o vrei tu. Aceștia au găsit o Cale de a fi fericiți chiar dacă cei din jur le înșiră sute de motive pentru a nu fi așa; își asumă traiectoria pe care o urmează și se bucură zilnic de asta. Au învățat că fericirea nu vine din lucrurile lumești. Fericirea vine din nemurire, din adâncul sufletului ancorat de Hristos. Lucrurile, faptele omenești aduc o fericire care poate să cadă în orice moment. Îmi amintesc cuvintele unui părinte legate de persoanele care-s singure și au impresia că după ce vor întâlni pe cineva și se vor căsători, vor trăi într-o stare de bucurie continuă. Întrebarea părintelui era că, dacă consideri că venirea lui Ionel te va face fericită, nu ar fi mai bine să fii tu fericită și până vine Ionel? Da, bine-ar fi. Fericirea nu e dată de lucrurile palpabile. Îmi veți spune că și aceea e fericire. Este, dar e una trecătoare. Cât de mult ne bucurăm de un lucru nou achiziționat? Nu prea mult. În schimb, încercați să vedeți cât vă bucură viața întru Hristos. Cât de mult vă bucură momentul în care Îl simțiți în suflet, cât de bine vă simțiți când există între voi și cei care trăiesc la fel, o comuniune extraordinară?

Viața creștinului autentic nu e blazată, ci înfloritoare. Cel care trăiește întru Hristos nu e trist și cu haine negre. Acestea sunt niște extreme pe care lumea a dorit să le expună ca exemple. Dar nu, nu este deloc așa! Oamenii care trăiesc frumos sunt fericiți, știu să își petreacă timpul frumos, cu tot felul de activități, eventual ieșind cu prietenii undeva.  Își trăiesc clipa, fac ce vor și în același timp, știu ce fac. Sunt conștienți că fiecare activitate pe care o au rămâne undeva acolo, imprimată în sufletul lor sensibil la cuvinte, la gesturi, la omenesc  în general. Toate trec, dar efectele tuturor evenimentelor sunt acolo. Le puteți găsi și voi pentru a vedea dacă mergeți drept sau nu. Hristos vă poate, din fericire, răspunde la toate întrebările trecutului. El poate umbla prin trecutul vostru și cred că toți avem nevoie de asta. Doamne, vindecă-mi trecutul pentru a avea un viitor sănătos!

Pesimismul meu optimist

pptimism i

 

De ceva vreme ajung la mine tot felul de opinii cu privire la activitatea mea literară. Una din ele este cea conform căreia  Cătălina Dănilă ar fi scriitorul pesimist al zilelor noastre. Au fost însă și alții care au înțeles că pesimismul meu de suprafață ascunde în adâncurile lui un optimism foarte duhovnicesc. Tema pesimismului a fost tratată, între noi fie vorba, chiar și de critici. Maiorescu scrisese despre pesimismul în literatură și viață, eu însămi fiind foarte interesată de acest aspect, mai ales în privința cărții. Așadar, pesimismul a existat și încă există, nu e nimic de obiectat. Ceea ce trebuie dat la o parte este caracterul său. Pesimismul meu nu poate fi total în niciun caz, tocmai pentru că Hristos nu mă lasă până nu strecoară în el măcar puțin optimism. Ortodoxul autentic nu poate fi pesimist convins, poate nici măcar pesimist uneori nu ar trebui să fie, însă suntem oameni și avem căderile și neputințele noastre. Nu poate avea stări pesimiste care să ducă la deznădejde tocmai pentru că el este conștient de bucuria pe care i-o oferă Hristos, Mântuitorul nostru. Atât de optimistă îmi este viziunea asupra vieții, încât nu m-am putut abține de la scrierea acestui articol. De altfel, nici motive de pesimism nu am. M-am educat și nu las nicio zi să treacă fără să îi fac bilanțul lucrurilor bune care mi s-au întâmplat. Dacă aș vrea să fiu pesimistă sigur aș găsi nenumărate motive, dar am ajuns la concluzia că nu merit asta nici eu, dar nici Hristos nu merită să îmi șteargă niște lacrimi care nu curg pentru ceva folositor. Nu mai vreau să găsesc vieții defectele, ci minunile. Nu greutățile, ci bucuriile. Nu durerile, ci mângâierile.

Pentru a oferi o perspectivă exactă asupra pesimismului meu, trebuie să o iau progresiv. Romanele mele, cele trei publicate până acum, au în paginile lor niște oameni trecuți la cele veșnice. Oamenii aceștia au trecut nu printr-un moment pesimist, ci printr-un moment inevitabil, normal, printr-o clipă prin care fiecare dintre noi va trece. Repet, nimic nu e pesimist în asta. Maturitatea duhovnicească te face să conștientizezi că nu poți depăși acest moment decât înfruntându-l. Am scris lucrurile acestea pentru a transmite mai ales generațiilor tinere de faptul că fiecare, la un moment dat, părăsește lumea vremelnică. De reținut este faptul că oamenii a căror trecere o semnalez sfârșesc, în general, bine. Personajul care se sinucide în “Romanul omului bolnav de toate” este acolo tocmai pentru a evidenția faptul că există oameni care nu îți sfârșesc viața așa cum ar trebui. Din nou, el este acolo cu un scop bine definit.

În ceea ce privește articolele mele, voi vorbi pe scurt doar despre unul dintre ele, cel mai citit și apreciat. “Realții forțate&familii divorțate” este articolul care a stârnit multă zarvă. Trebuie făcută precizarea că am scris asta pentru a trage un semnal de alarmă. Există zeci de cazuri de familii divorțate și alte zeci de relații forțate care vor ajunge curând în prima categorie. Nu e niciun pesimism aici, ci un realism clar. Nu pot visa lucruri frumoase dacă în fața mea se vede în mod cert în ce direcție merge lumea. În finalul articolului am ținut să transmit că relații frumoase și familiie fericite există și vor mai exista. În niciun caz nu merg pe ideea că nu mai există oameni minunați care pot întemeia niște familii grozave, în care lucrurile să fie așezate frumos de către Hristos. Cred asta cu toată inima, căci altfel cu adevărat aș fi un om pesimist și fără Dumnezeu.  Fiecare să aibă răbdare, oameni minunați mai sunt, cu siguranță și ei își doresc să fie întâlniți. Relații frumoase există și astăzi, le mai privesc și eu cu drag și mă rog Domnului să îi binecuvinteze cu Harul Său pentru a duce împreună o viață liniștită în Biserică. Nu mă îndoiesc nici de faptul că cei care încă nu au găsit omul potrivit, îl vor găsi. Are grijă Dumnezeu de fiecare, sunt atât de sigură de asta! El, care ne știe cel mai bine, cum ar putea să ne lase? Niciodată! El este atât de conștient și știe atât de bine ce avem noi nevoie, ce ne doare, ce ne macină, ce ne face să plângem și ce ne ține-n insomnii atât de tulburătoare… E cu noi, fraților! Repetați asta de câte ori puteți, încercați să conștientizați asta zilnic. Nu e momentul să căutăm motive tristeții, ci bucuriei. Mă bucur de frunzele atât de frumos colorate care tot își părăsesc copacul. Căderea frunzelor este de fapt plânsul copacului. V-ați gândit vreodată cu frunzele sunt lacrimile copacului? Voi poate nu, eu sigur m-am gândit pentru prima oară chiar azi. Nu cumva copacul își plânge frunzele tocmai prin ele, nu prin lacrimi? Poate ar trebui să învățăm din asta. Să ne plângem și noi lacrimile prin lacrimi și să le lăsăm, ca și copacul, jos. Să nu le mai aducem în inima noastră, pentru că de cele mai multe ori lacrimile întrețin pesimismul în noi.  Uneori îl mai avem, poate tocmai pentru a ne conștientiza neputințele. Dar cu Hristos toate se schimbă în nădejde…

Așadar, în finalul unui articol plin de pesimismul meu optimist, vă asigur de nădejdea pe care sufletul meu de om îl are. Voi transmite bucuria pe care Hristos o tot picură în sufletul meu, prin articole, romane, poezii, conferințe și tot ce va mai urma. Doamne, ajută!

Urare

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

In versuri de urare incerc a iti transmite
Cu bucurie tie, drag prietene iubite,
Ca multumirea-mi mare de a te fi-ntalnit
E dar de pret in viata, pe care l-am primit.

Vei zice poate ca e-o exagerare
Si ca ispite-au fost si inca te mai doare,
Dar te asigur iarasi ca-n prietenia noastra
Si-a picurat si Domnul iubirea-I omeneasca.

Nu pot a-ti frange teama sau vreo durere cruda
ce in momente triste pe tine te inunda.
Dar pot sa fac aceasta, de tine sa-I vorbesc
Si cu smereni-adanca cuvantul sa-ti primesc.

Stiu bine ca momente in care te-am mahnit
au fost, dar tot ce-n tine din patim-am ranit,
Am incercat sa sterg si L-am rugat pe El
sa vindece ce lacrima-mi n-a reusit astfel.

Te imbratisez pe tine si sufletu-ti la fel,
Si rugaciune pun, cu gandul tot la El
Sa iti ajute-n toate spre mantuirea ta.
Aceea imi va fi si bucuria mea!

Crez

crez


O viață-ntreagă m-am crezut pe mine,
iar rănile de-acum
nu fac decât
să mi-arate că am greșit.
Am greșit crezând
că îmi voi rezolva problemele
mai bine decât ai face-o Tu.

Acum, plină de răni și neputințe
Te chem și Te rog să mi le iei pe toate.
Ți le dau să mi le ștergi,
sa mi le uiți și să mi le stropești
cu roua lacrimii Tale.
Doamne, am crezut prea mult în mine
și Te-am risipit!
Vino înapoi și ia-mi tot ce m-apasă.
căci cred, Doamne,
ajută necredinței mele.

Pentru că nu pot fără El…

DSCI5049

De asta respir zi de zi, pentru a Îl respira pe El. În foarte multe momente din viață, singurul motiv pentru care mi-am dorit să continui a fost ca dorul de El să devină din ce în ce mai mare, știind că astfel și iubirea Lui va crește infinit. Îmi place să mă gândesc, mai ales în momentele triste, la cât de mare e iubirea Lui pentru mine și la cum îmi demonstrează asta zilnic și uneori, făcând asta, mă simt rău. Nu am reușit să pătrund taina asta și mă pierd adesea în ea. Mi-a lăsat prea multe bucurii, prea multe lucruri, locuri și oameni care îmi umplu sufletul de o bucurie atât de minunată, atât de curată și atât de duhovnicească! Nu mai am cum să privesc zilnic în jurul meu, fără să Îi mulțumesc și fără să Îl am în suflet, tocmai de aceea…că nu mai pot fără El. În câteva luni am reușit să ma afund adânc în lucrurile care există și care îl pot face pe om cu adevărat fericit. M-am debarasat cât am putut de tot ce îmi făcea rău pentru că acesta e primul lucru necesar atunci când te iubești. Am aflat că pentru a-i iubi pe ceilalți trebuie mai întâi să mă iubesc pe mine, iar asta m-a mirat și durut în același timp. Smerenia cuprinde și iubirea de tine și de ceilalți, iar asta nu poate fi decât o minunată taină. Te iubești pe tine atunci când renunți la lucrurile care îți fac rău, chiar dacă acelea sunt aproape tot ce îți dorești mai mult! Atunci când începi să te iubești, vrei să îți oferi cât mai multe părticele din El. Îl întâlnești mai ales în Sfintele Taine, atunci când te apropii de Potir cu inima cât un purice, bătându-ți atât de tare încât simți că mai ai un pic și leșini. Culmea, nu se întâmplă asta pentru că te întâlnești rar cu El, cu acest moment, ci pentru că inima ta Îl simte și se emoționează mai tare decât în condițiile oricărei alte întâlniri. De fiecare dată, Liturghie după Liturghie, simți cum inima îți iese din piept atunci când se desprinde de trupul acesta pământesc și întinat de păcate. Ce lecție îmi dă inima mea, de iubire desăvârșită! Cum să nu mă emoționeze, cum să nu îmi tremure lumânarea în mână atunci când știu că mai durează puțin și voi cu Cel mai bun Prieten?

Îmi dau seama zi după zi că viața mea fără El ar fi moarte. Lipsa lui Hristos este Iadul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că iadul e cea mai mare durere a lui Dumnezeu. Durere pentru El sunt și toți oamenii care trăiesc fără El. Suntem toată viața sau doar în anumite momente rănile din inima Mântuitorului care nu contenesc să se mai vindece din pricina păcatelor noastre. Cum mai poate să mă lase să-I pătrund tainele cu toate că-s așa cum sunt? Asta mă face să îmi las lacrimile să curgă în miez de noapte, întinsă pe iarba verde de care m-a lăsat tot El să mă bucur. Chiar dacă destul de târziu, am descoperit și minunea de a îți petrece câte o oră, măcar, în iarba verde, noaptea, privind cerul înstelat. Prima dată când am făcut asta, m-am speriat tare. Nu mai văzusem asta niciodată. Cerul era atât de senin încât se vedeau milioane se steluțe, iar în fiecare din ele, Hristos. Mă privea de acolo, de sus, iar inima mea se bucura în același mod de El. Am stat apoi, următoarea zi, să privesc cu mai multă atenție ce este în jurul meu. Mă uitam la niște dealuri și la o pădure în timp ce soarele apunea și dragii mei prieteni cântau “Lumină lină”. A fost un nou moment în care m-am declarat răpusă de iubirea Lui. El vindecă, dar asta nu înseamnă că nu doare. Când ai sufletul ciuruit de uitarea Lui, Iubirea Sa doare. Doare minunat, dar vindecă atât de bine! Și-atunci te lași în brațele Lui, când vezi că singur nu poți trăi în lumea aceasta vremelnică, plină de patimi, neputințe și răni. În momentul acela începi să Îl vezi în tot ce te înconjoară și te bucuri de neputința ta de a trăi fără El. Este clipa în care nu mai poți decât să te bucuri. Nu mai poți să ceri nimic, nu îți mai dorești mai mult pentru că ai cel mai de preț Om în tine.

Îmbrățișările copiilor din taberele de anul acesta, mai ales din cele misionare, m-au făcut să mă trezesc și mai bine la realitate. Cei mai mulți nu o duc bine și au nevoie de fiecare zâmbet pe care îl putem oferi. Și ce poate fi mai minunat atunci când cei din jur Îl văd pe Hristos în zâmbetul tău? Bucurați-vă sufletele cu simțirea Lui, bucurați-i pe cei din jur cu faptul că în voi e Cineva de care și sufletul lor rănit și ochii lor plini de lacrimi au nevoie. Și-atunci când ne considerăm prea asupriți de cei din jur, să ne gândim cum Mântuitorul a rămas singur cu toate că apostolii știau că El este Fiul lui Dumnezeu. Unul s-a lepădat, unul L-a vândut și ceilalți au fugit. El i-a iertat pe toți și ne ține-n brațele Sale cele sfinte în continuare. Tu ce faci?

 

Relații forțate & familii divorțate

disperare1

Relații forțate & familii divorțate

 

 

 

De ceva timp mă tot gândesc la unul din motivele suferinței tinerilor. Relațiile de prietenie care pornesc cu avânt, însă se sfârșesc dureros de repede și în condiții cu totul ciudate uneori, m-au făcut să cuget mai mult asupra acestui aspect. Fie din plictiseală, fie din dorința de a fi ca ceilalți, fie din minunata dorință de a avea pe cineva alături pentru ca într-un viitor apropiat sau mai puțin apropiat să îți întemeiezi o familie, încerci să îți lipești inima de cineva. Întâlnești un om în sufletul căruia începi să simți că prinzi rădăcini și atunci chiar crezi că viitorul tău este lângă acea persoană. Toate merg bine și uneori se ajunge și la marele pas. Altele nu merg așa de bine. O multitudine din relațiile zilelor noastre sunt forțate. Relații care nu merg, relații forțate atât de tare încât cei care privesc lucrurile din afară își pun mâinile în cap.

Aceste relații nu au la temelie iubirea, ci dependența. Dependența de a vorbi, de a petrece timp alături de persoana pe care consideri că o iubești te face chiar și-n momentele în care este evident cât de mult te rănește cel de lângă tine, să nu vrei să pui capăt. De ce? Pentru ca în mintea ta răsună iubirea și eventual perioada îndelungată în care ai stat alături de el/ea. Evident, iubirea nu-i aia curată, iar timpul este o aberație. Nu pui acum capăt pe motiv că deja ai stat doi ani, însă vei pune la anul când o să ai trei ani… Nu, nu e un motiv destul de bun. Însă forțezi. Forțezi și din frica de a nu rămâne singur. Singur oricum nu rămâi, tocmai pentru că Hristos te iubește atât de tare încât nu te va lăsa niciodată… În plus, pentru că El știe când și de cine ai nevoie, cu siguranță va trimite omul potrivit la locul potrivit chiar atunci când te aștepți mai puțin. Astfel stând lucrurile, cred că e destul de limpede că tot ce nu merge frumos, nu va duce nici pe departe la ceva bun…

Certurile de la lucruri mărunte sunt pretextul multor relații forțate. Chiar dacă tu consideri că lucrul de la care pornesc certurile este minor, trebuie conștientizat faptul că ceea ce pentru tine poate înseamnă aproape nimic, pentru celălalt poate însemna mult… Dacă lucrurile nu merg bine într-o relație, nu înseamnă că vreunul din voi este vinovat. Am început să merg pe ideea că uneori oamenii nu sunt potriviți. Sunt buni și nepotriviți. Fiecare are lipsurile lui, iar cel de lângă poate sau nu poate suporta ceea ce ai… Dacă nu poate, viața merge înainte. Am scris acum ceva vreme că sfârșitul unui drum poate fi începutul unei autostrăzi… Ceea ce astăzi ți se pare a fi de neînlocuit, mâine poate fi o amintire învăluită în ceață.

Când crezi că iubești este extrem de greu să conștientizezi dependența și forțarea. Te forțezi pe tine și pe cel de lângă tine. Omul vrea să i se facă voia cu orice preț. Tocmai de aceea se suferă atât de mult la o despărțire… Să avem încredere în cel de lângă noi, dar să nu ne încredem în el, ci-n Hristos. Indiferent de bunătatea lui, posibilitatea ca și el să greșească este la fel de mare. E și el om, ca și noi. Oricine poate greși, oricine poate ierta. Poate ierta până la a nu-și călca demnitatea. Când omul te tot rănește, cred că este cazul să nu îi mai dai voie s-o facă…

Ce e de la Hristos va merge frumos. Nu fără ispite, nu pe un drum presărat doar cu flori. Vei mai călca în câte-un spin care te va învăța cât de frumos e să ai răni de vindecat! E un paradox, însă e adevărat! E minunat să ai răni asupra cărora Mântuitorul să poată veni, picurând acolo lacrima veșniciei Sale… Omul potrivit nu e perfect, nu e cel mai bun, însă-i cel mai bun pentru tine. E cel pe care nu-l vei forța, e cel care își va odihni sufletul și va ști să-l ia și pe-al tău în brațe… Cu rugăciune și cu atenție! Relațiile forțate de azi sunt familiile divorțate de mâine…

 

P.S. Evident, pot exista excepții. “Oamenii se mai schimbă, totul va fi minunat după!” Aș vrea să vă dau dreptate, însă cazurile de genul acesta sunt foarte rare. Eu n-aș risca…