catalina danila 2014

now browsing by tag

 
 

Un nou roman: „Rana mea, suferința Lui” de Cătălina Dănilă

Doamne, ajută!

Împărtășesc cu voi o altă bucurie a acestui an, apariția unui nou roman scris cu multă dăruire și cu nădejdea că vor exista și de această dată oameni care să se folosească de el.
Povestea unei tinere care trece printr-o relație forțată și dureroasă, care ajunge în pragul deznădejdii și care nu mai are niciun pic de încredere într-un viitor frumos, se arată a fi primul pas dintr-o viață de familie frumoasă, alături de un tânăr care devine preot. O carte la care nu ai cum să nu lăcrimezi, dar care picură în suflet multă nădejde mai ales datorită prezenței mai multor duhovnici cu experiență, reali, din țara noastră. Recomand cartea și celor care au depășit tinerețea. Deși punctul central pare a fi relația, el este tot Hristos. El, Cel care șterge lacrima și repară rana din sufletul fiecăruia.

coperta ultima

 

Să fim alături de noi! Anul 2014

DSCI6022

Domne, ajută!

 

Pornim o nouă ediție a campaniei caritabile “Să fim alături de noi!” începută anul trecut, în luna decembrie. Am reușit la prima ediție să făurim împreună lucrări minunate și am simțit împreună, din plin, binecuvântarea lui Dumnezeu. Mulțumesc Lui pentru tot sprijinul pe care l-am simțit pe întreaga perioadă a desfășurării proiectului și vouă pentru că ați înțeles mesajul meu. Nu m-am gândit niciun minut că mica idee pe care am avut-o va deveni una de proporții extrem de mari. Am ajuns cu pachete la zeci de familii defavorizate din niște sate uitate de lume din județul Iași, iar cu ultimii bani rămași am făcut o bucurie mare unei familii din Neamț. Întâlnisem în taberele Mitropoliei o fetiță a cărei situație grea o știam de câțiva ani. Am întrebat-o ce își dorește și eram pregătită să cumpăr ceva dulce, eventual vreo carte deosebită. Mi-a spus să cumpăr pâine pentru ea și pentru frații ei și vă mărturisesc că a fost momentul în care nu am putut să îmi țin lacrimile-n suflet, așa că le-am lăsat să cadă…

Începem acum ediția a doua și ne propunem să ajutăm anul acesta nu numai copiii unei parohii sărace în care nu am ajuns până acum, ci și bătrânii. Vom merge în satul Suhuleț din județul Iași unde părintele Iulian își pune viața în slujirea aproapelui, lucru pe care nu l-am putut trece cu vederea.  Vorbim de un număr de aproximativ 30 de copii și 10 bătrâni care se află în situații grele. Dorim să mergem cu lucruri de calitate, cu produse pe care și noi le-am folosi. Haine, jucării, alimente, dulciuri, fructe, rechizite și orice alt fel de produse de curățenie, igienă. Dacă ceea ce vom strange ne va permite, ne vom îndrepta atenția și spre alte câteva cazuri deosebite pe care le cunosc. Doresc să specific că mă voi ocupa personal ca tot ce vom strânge să ajungă la acei oameni, adică voi merge din poartă în poartă și voi lăsa pachete în jurul datei de 15 decembrie.

Deși sunt multe astfel de proiecte, vă îndemn să priviți totul cu sensibilitate duhovnicească. Poate e greu de crezut, dar chiar putem face minuni împreună! Important este să ne dorim să oferim cei 2,3 sau 10 lei de care ne putem lipsi pe moment. În ceea ce mă privește, nu mai am nevoie de nicio dovadă din partea lui Dumnezeu că totul se întoarce în folosul meu. Cu cât dai, cu atât primești mai mult! Sunt oameni nevoiași, oameni care se bucură de bucata de pâine de pe masă și care rostesc rugăciunea având conștiința că “pâinea noastră cea de toate zilele” este o necesitate, nu un moft. Fiți sensibili la nevoia aproapelui, așa cum și Dumnezeu e sensibil la rănile voastre!

 

De reținut:  Ne ajutăm pe noi la mântuire, sprijinind aproximativ 30 de copii și 10 bătrâni din satul Suhuleț din județul Iași, persoane care vor putea să ne dăruiască rugăciunea și mulțumirea lor sinceră acum, în pragul Sărbătorilor. Așteptăm daruri, oricât de mici. Experiența anului trecut ne dă certitudinea că bănuț lângă bănuț, jucărie lângă jucărie, pot însenina pentru câteva zile viața copiilor și bătrânilor necăjiți.

 

CONTACT:  Cătălina Dănilă

catalina_danila2000@yahoo.com

www.catalinadanila.ro

https://www.facebook.com/catalina.danila.771

Pesimismul meu optimist

pptimism i

 

De ceva vreme ajung la mine tot felul de opinii cu privire la activitatea mea literară. Una din ele este cea conform căreia  Cătălina Dănilă ar fi scriitorul pesimist al zilelor noastre. Au fost însă și alții care au înțeles că pesimismul meu de suprafață ascunde în adâncurile lui un optimism foarte duhovnicesc. Tema pesimismului a fost tratată, între noi fie vorba, chiar și de critici. Maiorescu scrisese despre pesimismul în literatură și viață, eu însămi fiind foarte interesată de acest aspect, mai ales în privința cărții. Așadar, pesimismul a existat și încă există, nu e nimic de obiectat. Ceea ce trebuie dat la o parte este caracterul său. Pesimismul meu nu poate fi total în niciun caz, tocmai pentru că Hristos nu mă lasă până nu strecoară în el măcar puțin optimism. Ortodoxul autentic nu poate fi pesimist convins, poate nici măcar pesimist uneori nu ar trebui să fie, însă suntem oameni și avem căderile și neputințele noastre. Nu poate avea stări pesimiste care să ducă la deznădejde tocmai pentru că el este conștient de bucuria pe care i-o oferă Hristos, Mântuitorul nostru. Atât de optimistă îmi este viziunea asupra vieții, încât nu m-am putut abține de la scrierea acestui articol. De altfel, nici motive de pesimism nu am. M-am educat și nu las nicio zi să treacă fără să îi fac bilanțul lucrurilor bune care mi s-au întâmplat. Dacă aș vrea să fiu pesimistă sigur aș găsi nenumărate motive, dar am ajuns la concluzia că nu merit asta nici eu, dar nici Hristos nu merită să îmi șteargă niște lacrimi care nu curg pentru ceva folositor. Nu mai vreau să găsesc vieții defectele, ci minunile. Nu greutățile, ci bucuriile. Nu durerile, ci mângâierile.

Pentru a oferi o perspectivă exactă asupra pesimismului meu, trebuie să o iau progresiv. Romanele mele, cele trei publicate până acum, au în paginile lor niște oameni trecuți la cele veșnice. Oamenii aceștia au trecut nu printr-un moment pesimist, ci printr-un moment inevitabil, normal, printr-o clipă prin care fiecare dintre noi va trece. Repet, nimic nu e pesimist în asta. Maturitatea duhovnicească te face să conștientizezi că nu poți depăși acest moment decât înfruntându-l. Am scris lucrurile acestea pentru a transmite mai ales generațiilor tinere de faptul că fiecare, la un moment dat, părăsește lumea vremelnică. De reținut este faptul că oamenii a căror trecere o semnalez sfârșesc, în general, bine. Personajul care se sinucide în “Romanul omului bolnav de toate” este acolo tocmai pentru a evidenția faptul că există oameni care nu îți sfârșesc viața așa cum ar trebui. Din nou, el este acolo cu un scop bine definit.

În ceea ce privește articolele mele, voi vorbi pe scurt doar despre unul dintre ele, cel mai citit și apreciat. “Realții forțate&familii divorțate” este articolul care a stârnit multă zarvă. Trebuie făcută precizarea că am scris asta pentru a trage un semnal de alarmă. Există zeci de cazuri de familii divorțate și alte zeci de relații forțate care vor ajunge curând în prima categorie. Nu e niciun pesimism aici, ci un realism clar. Nu pot visa lucruri frumoase dacă în fața mea se vede în mod cert în ce direcție merge lumea. În finalul articolului am ținut să transmit că relații frumoase și familiie fericite există și vor mai exista. În niciun caz nu merg pe ideea că nu mai există oameni minunați care pot întemeia niște familii grozave, în care lucrurile să fie așezate frumos de către Hristos. Cred asta cu toată inima, căci altfel cu adevărat aș fi un om pesimist și fără Dumnezeu.  Fiecare să aibă răbdare, oameni minunați mai sunt, cu siguranță și ei își doresc să fie întâlniți. Relații frumoase există și astăzi, le mai privesc și eu cu drag și mă rog Domnului să îi binecuvinteze cu Harul Său pentru a duce împreună o viață liniștită în Biserică. Nu mă îndoiesc nici de faptul că cei care încă nu au găsit omul potrivit, îl vor găsi. Are grijă Dumnezeu de fiecare, sunt atât de sigură de asta! El, care ne știe cel mai bine, cum ar putea să ne lase? Niciodată! El este atât de conștient și știe atât de bine ce avem noi nevoie, ce ne doare, ce ne macină, ce ne face să plângem și ce ne ține-n insomnii atât de tulburătoare… E cu noi, fraților! Repetați asta de câte ori puteți, încercați să conștientizați asta zilnic. Nu e momentul să căutăm motive tristeții, ci bucuriei. Mă bucur de frunzele atât de frumos colorate care tot își părăsesc copacul. Căderea frunzelor este de fapt plânsul copacului. V-ați gândit vreodată cu frunzele sunt lacrimile copacului? Voi poate nu, eu sigur m-am gândit pentru prima oară chiar azi. Nu cumva copacul își plânge frunzele tocmai prin ele, nu prin lacrimi? Poate ar trebui să învățăm din asta. Să ne plângem și noi lacrimile prin lacrimi și să le lăsăm, ca și copacul, jos. Să nu le mai aducem în inima noastră, pentru că de cele mai multe ori lacrimile întrețin pesimismul în noi.  Uneori îl mai avem, poate tocmai pentru a ne conștientiza neputințele. Dar cu Hristos toate se schimbă în nădejde…

Așadar, în finalul unui articol plin de pesimismul meu optimist, vă asigur de nădejdea pe care sufletul meu de om îl are. Voi transmite bucuria pe care Hristos o tot picură în sufletul meu, prin articole, romane, poezii, conferințe și tot ce va mai urma. Doamne, ajută!

Rana aproapelui

pt site

N-ar trebui să ne doară lacrima noastră
mai tare decât lacrima celui de lângă noi.
Rana aproapelui ar trebui
să ne doară mai rău.
Cel ce suferă mai mult pentru cel din afara lui
se îngrijeşte, paradoxal, mai mult pe el.
Durerea resimţită la vederea unei lacrimi
pe un obraz străin
este, de fapt, vindecare a sufletului nostru.
Atunci când vom ajunge
să-i simţim mai mult pe ceilalţi
decât pe noi,
vom descoperi
că-n suflet ni se află tainic, Hristos.

Hristos

euuuuuuuuuuuu

Hristos-
Singurul care mi-a declarat iubirea
şi care şi-a păstrat acest tainic sentiment
indiferent de loviturile
pe care I le-am dat
prin păcatele mele.
Mi-a făcut declaraţia la botez,
mi-o întăreşte la fiecare spovedanie
şi mi-o repetă la fiecare Liturghie.
Face asta nu pentru că merit,
ci pentru că ştie
că nu pot trăi fără El.

Pentru că nu pot fără El…

DSCI5049

De asta respir zi de zi, pentru a Îl respira pe El. În foarte multe momente din viață, singurul motiv pentru care mi-am dorit să continui a fost ca dorul de El să devină din ce în ce mai mare, știind că astfel și iubirea Lui va crește infinit. Îmi place să mă gândesc, mai ales în momentele triste, la cât de mare e iubirea Lui pentru mine și la cum îmi demonstrează asta zilnic și uneori, făcând asta, mă simt rău. Nu am reușit să pătrund taina asta și mă pierd adesea în ea. Mi-a lăsat prea multe bucurii, prea multe lucruri, locuri și oameni care îmi umplu sufletul de o bucurie atât de minunată, atât de curată și atât de duhovnicească! Nu mai am cum să privesc zilnic în jurul meu, fără să Îi mulțumesc și fără să Îl am în suflet, tocmai de aceea…că nu mai pot fără El. În câteva luni am reușit să ma afund adânc în lucrurile care există și care îl pot face pe om cu adevărat fericit. M-am debarasat cât am putut de tot ce îmi făcea rău pentru că acesta e primul lucru necesar atunci când te iubești. Am aflat că pentru a-i iubi pe ceilalți trebuie mai întâi să mă iubesc pe mine, iar asta m-a mirat și durut în același timp. Smerenia cuprinde și iubirea de tine și de ceilalți, iar asta nu poate fi decât o minunată taină. Te iubești pe tine atunci când renunți la lucrurile care îți fac rău, chiar dacă acelea sunt aproape tot ce îți dorești mai mult! Atunci când începi să te iubești, vrei să îți oferi cât mai multe părticele din El. Îl întâlnești mai ales în Sfintele Taine, atunci când te apropii de Potir cu inima cât un purice, bătându-ți atât de tare încât simți că mai ai un pic și leșini. Culmea, nu se întâmplă asta pentru că te întâlnești rar cu El, cu acest moment, ci pentru că inima ta Îl simte și se emoționează mai tare decât în condițiile oricărei alte întâlniri. De fiecare dată, Liturghie după Liturghie, simți cum inima îți iese din piept atunci când se desprinde de trupul acesta pământesc și întinat de păcate. Ce lecție îmi dă inima mea, de iubire desăvârșită! Cum să nu mă emoționeze, cum să nu îmi tremure lumânarea în mână atunci când știu că mai durează puțin și voi cu Cel mai bun Prieten?

Îmi dau seama zi după zi că viața mea fără El ar fi moarte. Lipsa lui Hristos este Iadul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că iadul e cea mai mare durere a lui Dumnezeu. Durere pentru El sunt și toți oamenii care trăiesc fără El. Suntem toată viața sau doar în anumite momente rănile din inima Mântuitorului care nu contenesc să se mai vindece din pricina păcatelor noastre. Cum mai poate să mă lase să-I pătrund tainele cu toate că-s așa cum sunt? Asta mă face să îmi las lacrimile să curgă în miez de noapte, întinsă pe iarba verde de care m-a lăsat tot El să mă bucur. Chiar dacă destul de târziu, am descoperit și minunea de a îți petrece câte o oră, măcar, în iarba verde, noaptea, privind cerul înstelat. Prima dată când am făcut asta, m-am speriat tare. Nu mai văzusem asta niciodată. Cerul era atât de senin încât se vedeau milioane se steluțe, iar în fiecare din ele, Hristos. Mă privea de acolo, de sus, iar inima mea se bucura în același mod de El. Am stat apoi, următoarea zi, să privesc cu mai multă atenție ce este în jurul meu. Mă uitam la niște dealuri și la o pădure în timp ce soarele apunea și dragii mei prieteni cântau “Lumină lină”. A fost un nou moment în care m-am declarat răpusă de iubirea Lui. El vindecă, dar asta nu înseamnă că nu doare. Când ai sufletul ciuruit de uitarea Lui, Iubirea Sa doare. Doare minunat, dar vindecă atât de bine! Și-atunci te lași în brațele Lui, când vezi că singur nu poți trăi în lumea aceasta vremelnică, plină de patimi, neputințe și răni. În momentul acela începi să Îl vezi în tot ce te înconjoară și te bucuri de neputința ta de a trăi fără El. Este clipa în care nu mai poți decât să te bucuri. Nu mai poți să ceri nimic, nu îți mai dorești mai mult pentru că ai cel mai de preț Om în tine.

Îmbrățișările copiilor din taberele de anul acesta, mai ales din cele misionare, m-au făcut să mă trezesc și mai bine la realitate. Cei mai mulți nu o duc bine și au nevoie de fiecare zâmbet pe care îl putem oferi. Și ce poate fi mai minunat atunci când cei din jur Îl văd pe Hristos în zâmbetul tău? Bucurați-vă sufletele cu simțirea Lui, bucurați-i pe cei din jur cu faptul că în voi e Cineva de care și sufletul lor rănit și ochii lor plini de lacrimi au nevoie. Și-atunci când ne considerăm prea asupriți de cei din jur, să ne gândim cum Mântuitorul a rămas singur cu toate că apostolii știau că El este Fiul lui Dumnezeu. Unul s-a lepădat, unul L-a vândut și ceilalți au fugit. El i-a iertat pe toți și ne ține-n brațele Sale cele sfinte în continuare. Tu ce faci?

 

Conferința „Tu și Hristos”, Iași, 3 aprilie 2014

Cei de la Seminarul Teologic „Sfântul Vasile cel Mare” Iași mi-au lansat o invitație și o provocare în același timp, la care voi da curs săptămâna aceasta. Dacă puteți ajunge, vă aștept cu drag!

10168987_663500033685724_872754588_n