carti catalina danila

now browsing by tag

 
 

Cum ne simţim?

1014246_476693685772834_478135714_n

Plouă iar. Veţi spune că am o problemă cu ploaia, chiar o obsesie legată de acest lucru. Când plouă, Cătălina se mai gândeşte să mai scrie ceva legat de asta. Poate aveţi dreptate. Vă mărturisesc că aş mai scrie câteva romane care să înceapă tot cu ploaia aceasta minunată care îmi răcoreşte sufletul, conştiinţa şi care mă face să mă liniştesc instantaneu. Verbul “a ploua” este impersonal, cu toate că eu i-aş putea da un subiect. Dumnezeu plouă… Da, îmi place să privesc ploaia pe fereastra casei mele, pe acolo pe unde în copilăria mea vedeam pădurea falnică de brad din spatele grădinii. Acum nu mai e. Ar trebui să privesc cum plouă peste rănile lăsate de drujbe. Pământul din spatele grădinii mele e plin cu răni din care curge sânge sau lacrimi. Nu ştiu ce, dar parcă nici nu mai e aşa important. Să ai răni aproape de casa în care locuieşti nu e tocmai uşor. Îmi amintesc că aceeaşi senzaţie o aveam şi când, mică fiind, mergeam să mă plimb prin grădină şi vedeam că existau crăpături atât de adânci încât îmi încăpea mâna în ele. Mă speriam şi mă întrebam adeseori dacă nu cumva pământul mă va înghiţi la un moment dat. Timpul avea să treacă şi să îmi arate că privirea nu trebuie lăsată numai în pământ, nici doar asupra celor din jur, ci mai curând spre cer. Cerul avea să mă înveţe că e tare bine să nu cugeţi atât de mult la răni, cât la vindecarea lor.

Aşadar, şi acum plouă. Nu privesc pe fereastra casei mele, spre fosta pădure. Sunt în Bucureşti. Este multă vreme de când mi-am propus să scriu un articol despre cum ne simţim pe noi înşine sau unii pe alţii. Mă gândeam că cel mai frumos lucru care se poate întâmpla între doi prieteni este acesta, de a se simţi unul pe altul. Cred că fetele reuşesc adesea asta, căci sensibilitatea lor are valori mai ridicate. Băieţilor li se întâmplă mai rar. Dar pentru că şi bărbaţii plâng câtedată, cred că şi ei au momente dese în care reuşesc să simtă, sufleteşte vorbind, starea celei de lângă ei. Un “Te iubesc!” nu are, din punctul meu de vedere, atâta greutate ca simţul acesta extraordinar de a înţelege sufletul omului de lângă tine. În timp ce poate multe fete caută oameni bărbătoşi, duri, în prejma cărora să se simtă ocrotite, eu vin să răstorn piramida. Dacă vreţi să vă simţiţi ocrotite şi atunci când nu-l aveţi lângă voi pe soţ/prieten,   luaţi-L ocrotitor pe Hristos. Eu vă îndemn să căutaţi bărbaţi sensibili. Nu, nu mă refer la oameni care într-o situaţie mai grea să vă lase pe voi să rezolvaţi problema în timp ce ei plâng, ci la unul care să aibă o sensibilitate duhovnicească. Bărbatul care este sensibil în cele duhovniceşti, care are o evlavie deosebită către Maica Domnului, care nu vrea tot timpul să arate câţi muşchi are, e un om … minunat. Da. Nu tăria de caracter face totul, ci gingăşia cu care foloseşte tăria. Oare sună prea complicat? E un pic mai greu de pătruns, dar… e necesar. Femeile nu-şi doresc oameni brutali, ci oameni frumoşi. Oare poţi fi brutal şi frumos în acelaşi timp?

Aşa cum reuşim să îi simţim pe alţii, aşa ar trebui să pretendim şi simţul altora. Dacă noi nu avem sensibilitatea şi răbdarea de a-l asculta şI de a-l înţelege pe aproapele, nu trebuie să cerem aşa ceva de la alţii.

Fraţilor, dacă aveţi încă vreun gram de sensibilitate în adâncul sufletului vostru, nu ascundeţi nimic! Nu e deloc un lucru rău, chiar dacă sunteţi bărbaţi. Nu încercaţi să pozaţi în ceea ce nu sunteţi, că e un lucru caraghios. Ceea ce impresionează este sinceritatea, sensibilitatea, discreţia, gingăşia aceea finuţă cu care bărbatul acela puternic din tine, cel care citeşti asta, ştie să mângâie fruntea obosită a domniţei de lângă.

Acum vreun an scriam tot despre asta. Văd că perioadele revin, uneori. E bine. Ridicaţi-vă frunţile obosite şi priviţi Cerul. Aşa a făcut în jurul anului 400 şi sfântul Ioan Gură de Aur. În 404 scria mulţime de scrisori, din exil. Nu îi era uşor nici lui, nici celor care-l iubeau. Dar atât de multă putere era în ceea ce scria, că reuşea să ridice, spre exemplu, sufletul deznădjduit al diaconiţei Olimpiada spre culmile cerului. Nu era puţin lucru, de aceea mă gândesc că bucuria comuniunii dintre noi, care deocamdată e foarte mică, ar trebui să crească. A ne simţi unul pe altul înseamnă a ne bucura unii în sufletele altora. E minunat să îţi odihneşti sufletul în Hristos, dar bine este şi să-l odihneşti în sufletului aproapelui care-l are pe Hristos. Propunere de zi ploioasă, dar frumoasă: să ne luăm sufletele-n braţe!

Rana aproapelui

pt site

N-ar trebui să ne doară lacrima noastră
mai tare decât lacrima celui de lângă noi.
Rana aproapelui ar trebui
să ne doară mai rău.
Cel ce suferă mai mult pentru cel din afara lui
se îngrijeşte, paradoxal, mai mult pe el.
Durerea resimţită la vederea unei lacrimi
pe un obraz străin
este, de fapt, vindecare a sufletului nostru.
Atunci când vom ajunge
să-i simţim mai mult pe ceilalţi
decât pe noi,
vom descoperi
că-n suflet ni se află tainic, Hristos.

Dacă…

pieter-bruegel-the-younger Parable of the Blind

Dacă-n faţa ta se vede pe un drum îndepărtat
mii de oameni ce-aclamează pe un altul
care însuşi recunoaşte că nedrept e judecat,
şi cu toate-acestea omul încă e aplaudat,
pleacă capul şi păşeşte pe-al tău drum şi nu uita
că efectul turmei doare. Asta ai a învăţa!

Dacă-n faţa ta pribeagă vezi proroc în ţara lui,
nu te îndoi de asta, chiar de singur eşti şi spui
că un om e minunat şi că ai ce învăţa,
pentru ce aplauda şi cu cine conversa.
Mergi uşor pe drumul tău, nu te necăji că nimeni
nu mai vede ce vezi tu. Orbul ce călăuzeşte
şi pe el se necăjeşte, şi pe alţii rătăceşte.

Dacă-n viaţa ta frumoasă vezi mâhnit în colţul tău
că se-aplaudă prostia şi că premii se tot dau
celor care nici acum bunul simţ încă nu-l au,
mai priveşte-n vreo icoană şi gândeşte-te aşa,
că nici sfântul n-a primit ceea ce se cuvenea
pe pământ, ci Domnul Însăşi a făcut precum voia
şi l-a-nvrednicit de Cel pe Care toată viaţa Îl iubea.

Dacă-n viaţa-ţi trecătoare vezi că ţie ţi se spun
şi cuvinte de ocară, că nimic n-ai face bun,
că nu meriţi nici măcar să păşeşti pe-al vieţii drum,
pune-ţi bine-n al tău gând, că Hristos a fost vândut
părăsit şi alungat, ocărât şi răstignit.
Fă şi tu la fel ca El, nu începe să cârteşti!
Inima ţi se măreşte când continui să iubeşti!

Cătălina Dănilă, septembrie 2014

Tabloul este pictat în ulei şi aparţine artistului Pieter Bruegel

Cu Dumnezeu vorbit-am

catalina 2

Cu Dumnezeu vorbit-am chiar azi-noapte
Îns-au ajuns la mine numai şoapte.
Şi-n suspinarea inimii smerite
Aflasem tot folosul din ispite.

Mi-a ascultat cu-atenţie tăcerea
Şi mi-a raspuns la fel, fără cuvinte.
Nu aş fi vrut să-mi vindece durerea,
Ci să mă ia în braţe, ca Părinte.

Tăcerea mea vorbea cu glas smerit,
Hristos nu înceta să mă privească,
Şi am simţit cum că m-ar fi iubit
De dinainte văzul să-L cunoască.

Văzutu-mi-am durerile trecute
în lacrima obrazului rănit
Şi toate câte fuseră văzute
Erau pentru că El chiar m-a iubit.

Mi-a înţeles tristeţea şi tăcerea
Şi mi-a răspuns la fel de liniştit
Că mântuirea e şi din durere,
Şi plata o voi pierde în cârtit.

Văzu-i atunci în ochii Lui tristeţea
Că sufletu-mi nu este vindecat,
Dar mi-a răspuns încet că tinereţea
Spre ceruri ridica-va din păcat.

Privirea L-a păstrat în depărtare,
O lacrimă de dor din ochi cădea.
Iar sufletu-mi era în vindecarea
Aceluia ce veşnic mă iubea.

Pentru că nu pot fără El…

DSCI5049

De asta respir zi de zi, pentru a Îl respira pe El. În foarte multe momente din viață, singurul motiv pentru care mi-am dorit să continui a fost ca dorul de El să devină din ce în ce mai mare, știind că astfel și iubirea Lui va crește infinit. Îmi place să mă gândesc, mai ales în momentele triste, la cât de mare e iubirea Lui pentru mine și la cum îmi demonstrează asta zilnic și uneori, făcând asta, mă simt rău. Nu am reușit să pătrund taina asta și mă pierd adesea în ea. Mi-a lăsat prea multe bucurii, prea multe lucruri, locuri și oameni care îmi umplu sufletul de o bucurie atât de minunată, atât de curată și atât de duhovnicească! Nu mai am cum să privesc zilnic în jurul meu, fără să Îi mulțumesc și fără să Îl am în suflet, tocmai de aceea…că nu mai pot fără El. În câteva luni am reușit să ma afund adânc în lucrurile care există și care îl pot face pe om cu adevărat fericit. M-am debarasat cât am putut de tot ce îmi făcea rău pentru că acesta e primul lucru necesar atunci când te iubești. Am aflat că pentru a-i iubi pe ceilalți trebuie mai întâi să mă iubesc pe mine, iar asta m-a mirat și durut în același timp. Smerenia cuprinde și iubirea de tine și de ceilalți, iar asta nu poate fi decât o minunată taină. Te iubești pe tine atunci când renunți la lucrurile care îți fac rău, chiar dacă acelea sunt aproape tot ce îți dorești mai mult! Atunci când începi să te iubești, vrei să îți oferi cât mai multe părticele din El. Îl întâlnești mai ales în Sfintele Taine, atunci când te apropii de Potir cu inima cât un purice, bătându-ți atât de tare încât simți că mai ai un pic și leșini. Culmea, nu se întâmplă asta pentru că te întâlnești rar cu El, cu acest moment, ci pentru că inima ta Îl simte și se emoționează mai tare decât în condițiile oricărei alte întâlniri. De fiecare dată, Liturghie după Liturghie, simți cum inima îți iese din piept atunci când se desprinde de trupul acesta pământesc și întinat de păcate. Ce lecție îmi dă inima mea, de iubire desăvârșită! Cum să nu mă emoționeze, cum să nu îmi tremure lumânarea în mână atunci când știu că mai durează puțin și voi cu Cel mai bun Prieten?

Îmi dau seama zi după zi că viața mea fără El ar fi moarte. Lipsa lui Hristos este Iadul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că iadul e cea mai mare durere a lui Dumnezeu. Durere pentru El sunt și toți oamenii care trăiesc fără El. Suntem toată viața sau doar în anumite momente rănile din inima Mântuitorului care nu contenesc să se mai vindece din pricina păcatelor noastre. Cum mai poate să mă lase să-I pătrund tainele cu toate că-s așa cum sunt? Asta mă face să îmi las lacrimile să curgă în miez de noapte, întinsă pe iarba verde de care m-a lăsat tot El să mă bucur. Chiar dacă destul de târziu, am descoperit și minunea de a îți petrece câte o oră, măcar, în iarba verde, noaptea, privind cerul înstelat. Prima dată când am făcut asta, m-am speriat tare. Nu mai văzusem asta niciodată. Cerul era atât de senin încât se vedeau milioane se steluțe, iar în fiecare din ele, Hristos. Mă privea de acolo, de sus, iar inima mea se bucura în același mod de El. Am stat apoi, următoarea zi, să privesc cu mai multă atenție ce este în jurul meu. Mă uitam la niște dealuri și la o pădure în timp ce soarele apunea și dragii mei prieteni cântau “Lumină lină”. A fost un nou moment în care m-am declarat răpusă de iubirea Lui. El vindecă, dar asta nu înseamnă că nu doare. Când ai sufletul ciuruit de uitarea Lui, Iubirea Sa doare. Doare minunat, dar vindecă atât de bine! Și-atunci te lași în brațele Lui, când vezi că singur nu poți trăi în lumea aceasta vremelnică, plină de patimi, neputințe și răni. În momentul acela începi să Îl vezi în tot ce te înconjoară și te bucuri de neputința ta de a trăi fără El. Este clipa în care nu mai poți decât să te bucuri. Nu mai poți să ceri nimic, nu îți mai dorești mai mult pentru că ai cel mai de preț Om în tine.

Îmbrățișările copiilor din taberele de anul acesta, mai ales din cele misionare, m-au făcut să mă trezesc și mai bine la realitate. Cei mai mulți nu o duc bine și au nevoie de fiecare zâmbet pe care îl putem oferi. Și ce poate fi mai minunat atunci când cei din jur Îl văd pe Hristos în zâmbetul tău? Bucurați-vă sufletele cu simțirea Lui, bucurați-i pe cei din jur cu faptul că în voi e Cineva de care și sufletul lor rănit și ochii lor plini de lacrimi au nevoie. Și-atunci când ne considerăm prea asupriți de cei din jur, să ne gândim cum Mântuitorul a rămas singur cu toate că apostolii știau că El este Fiul lui Dumnezeu. Unul s-a lepădat, unul L-a vândut și ceilalți au fugit. El i-a iertat pe toți și ne ține-n brațele Sale cele sfinte în continuare. Tu ce faci?

 

Culmea sfințeniei: s-o faci pe sfântul și să rămâi așa

DSCI1988

„O, Doamne, sunt contemporan cu tine
Și sunt contemporan cu veșnicia.” ( V.Voiculescu )

Cred că am auzit cu toții culmea prostiei: s-o faci pe prostul și să rămâi așa. Aceasta este valabilă în zilele noastre, când majoritatea oamenilor se plâng unii, altora de tot felul de probleme, ajungând ei înșiși să creadă ceea ce spun. Aproape de fiecare dată omul se plânge de închipuirile pe care le are mai mult decât ceea ce trăiește cu adevărat. Nu e nimic mai grav decât să crezi că ai niște probleme care de fapt nu există… Am ajuns la concluzia că acesta e unul din motivele pentru care e bine să taci. Există multe situații în viață în care cel mai bun lucru pe care-l poți face este să taci. Astfel stând lucrurile, decât să aluneci în ispita de a spune că te-ai pricopsit cu mai multe probleme decât cele pe care le ai cu adevărat, mai bine nu te mai plângi. Cred că dacă I-am vorbi lui Dumnezeu măcar jumătate decât le vorbim celor din jur, plângându-ne de soarta grea pe care-o avem, altfel am privi lucrurile. De ce oare? De multe ori vedem probleme acolo unde nu sunt. Dumnezeu pe toate le pune în valoare spre bine, adică răul pe care-l vedem acum poate deveni minunatul bine de mâine…

De aici până la sfințenie nu este cale prea lungă. În loc s-o facem pe proștii, cred că mai bine-ar fi s-o facem pe sfinții și…să rămânem așa.

Putem începe cu lucruri care ni se par banale. Ca de exemplu… să ne suportăm unii pe alții, iar cu atât mai mult să ne iubim! Acceptând neputința celui de lângă noi, sprijinindu-l în momentele mai grele din viață, începem s-o facem pe sfinții. Poate părea o joacă, însă este una de care avem mare, mare nevoie. Este ceva vreme de când tot încerc să nu trec pe stradă fără să văd pe unde trec. Sunt oameni care au nevoie să fie întrebați de cum o duc, de viața și problemele lor. Contează tare mult atunci când nu ai niciun sprijin omenesc, să primești o mână întinsă de undeva. E un prim pas pe calea sfințeniei… Știu că Dumnezeu nu e absurd, nu ne cere ceva ce nu putem face. Atâta sinceritate este în Hristos și atât de bine o simți în unele momente! Dacă tu te simți rău în uneori, cu atât mai mult Hristos! E lângă tine, sigur e lângă tine! Știe tot timpul ce e cu tine, știe când duci lipsa de ceva sau de cineva. Îți e alături și suferă alături de tine. Suferă cu atât mai mult atunci când nu îți recunoști greșeala și te încăpățânezi să o păstrezi în sufletul tău… El te vrea, te vrea mai mult decât orice și e pregătit să facă față tuturor ifoselor tale. Pentru că El te iubește…

Aș vrea s-o facem pe sfinții și să rămânem așa. Putem începe cu lucruri mici, însă extrem de necesare…

Luând ca exemplu ideea altor prieteni, voi porni și o mică campanie care să provoace o bucurie în sufletul oamenilor care-mi citesc articolele. Lăsați un comentariu aici sau pe Facebook de orice fel iar eu îmi iau responsabilitatea ca primii 5 oameni care fac acest lucru să primească ceva din partea mea… Nu e nimic deosebit, e chiar o necesitate. Ceva necesar pentru a începe s-o facem pe sfinții și…de ce nu? Să rămânem așa!

O nouă apariţie la editura AREOPAG- “MI-E DOR DE TINE, DOAMNE”- Cătălina Dănilă

cop.Danila.Mi-e.dor.de.Tine.130x200.pdf-page-001

Ploaia nu încetase de câteva zile. Simţeam cum lacrimile mele erau totuna cu lacrimile cerului. Dumnezeu îmi arăta, pentru a nu ştiu câta oară, că nu mă pot despărţi nici de El, nici de creaţia Sa măreaţă. Cu toate că şi eu făceam parte din ea, uneori mă pierdeam printre lacrimile mele… sau printre lacrimile oricui altcuiva care se afla în preajma mea. Am vrut adesea să cred că pot rezista fără nimeni şi nimic în jurul meu. Cu nevoia aceea cruntă de singurătate, de delăsare şi până la urmă de răzvrătire, am vrut să neg lumea care era atât de prezentă în viaţa mea… E greu să simţi că nu mai ai pe nimeni. Pe moment, erau mai multe modalităţi de stopare a viitorului şi continuare monotonă a unui trecut ce fusese pe atât de fericit şi dureros, încât îmi lăsase urme adânci în suflet. Prezentul era… ploaia. Ploaia mă ajutase în decursul timpului să rezist. Cum apărea un necaz, cum dădeam de ploaie. Adesea o în-trebam dacă nu s a săturat să mă urmărească…
Întreaga mea fiinţă se obişnuise cu ploaia. În-cepusem cu adevărat să cred că ea va fi singura ea, singura chestie la feminin care îmi va fi alături şi la necazuri. Buluc deasupra mea, necazuri încărcate cu bucurii şi veşnice bucurii încărcate cu necazuri, făceau ca în sufletul meu plin ochi de neputinţe, nevoi şi păcate să nu mai domnească pacea. Or, eu eram un om respectabil, cu o anumită situaţie fundamentată pe ştiinţă, care la rândul ei fusese şi ea fundamentată de ceva anume, care indispensabil fusese fundamentat de fundamentarea… STOP! Dumnezeu o şti care şi cum. Numai că eu pe atunci nu credeam în El. Şi iaca, că vreau ori nu vreau, singura chestie feminină din masculinul meu trainic era ploaia, nesătulă de lacrimile mele reci.
În căutarea a ceva care să mă împlinească, m am trezit umblând de nebun pe străzile pustii ale oraşului. Peisajul perfect pentru ca doamna moarte să îmi facă o vizită pe cât de scurtă pe atât de purtătoare de un important şi unic scop: să mă ia într un scurt concediu în veşnicie. Ţin să cred că vă imaginaţi deja acest magnific peisaj: noapte, ploaie… şi nimeni pe stradă, dar şi un dor neştiut în umilul meu suflet, care nu şi mai găsea liniştea. Cum e posibil să i se întâmple una ca asta unei persoane ca mine, care cu puţin înainte tuna şi fulgera în faţa Sfintei Adunări Naţionale din cadrul unei familii aflate şi ea, săraca, într o cruntă mocirlă? Simplu: am negat tot.
– Sunt un nimeni! striga el cu toată puterea. Mi e scârbă de mine, fraţilor! Viaţă de nimic ce eşti! Şi tu, tot la feminin, deşteapto! M aţi înnebunit toate. Dar măcar ploaia…
Plângeam în continuare şi voiam neapărat să se vadă că plâng, că mă doare, că sufăr aşa cum ni-meni nu mai suferise până atunci. Eram un om distrus, fără nicio şansă reală de viitor, pus şi el sub pecetea iubirii pătimaşe din cauza căreia suferisem atât. Mă trădaseră toate chestiile la feminin, iar singura pe care o iertasem era banala ploaie: cea care aproape că reuşise să îmi înece întreaga fiinţă.
Pe mijlocul drumului acest om îşi târâia pi-cioarele. Îl zărisem de departe, chiar din capătul străzii, cum mergea şi striga cu durere. Încercând să îmi ridic privirea spre chipul lui, încet încet am reuşit să descopăr că era un băiat foarte tânăr, probabil vreun student rătăcit şi lovit în adâncul sufletului de ceva… sau de cineva. I am zărit de departe blugii şi geaca pe care o purta, dar şi părul lui care în ciuda ploii abundente îi rămăsese creţ. Eram undeva la circa zece metri de el, când am avut impulsul să l strig. Din păcate nu am mai apucat: din spate, într o fracţiune de secundă, o maşină de culoare neagră îl aruncase la câţiva metri, pe trotuar…

 

MI-E DOR DE TINE, DOAMNE

Romanul acesta îmi aduce în amintire cele mai frumoase momente trăite de mine sau auzite de la cei mai buni prieteni. Atât de tare mă odihnesc eu însămi în povestea aceasta, încât deseori simt nevoia să recitesc frânturi din ea.
Prezentând viaţa tânărului Bogdan Mateevici, omul bogat despre care toţi cred că are fericirea de partea lui, acţiunea romanului se concentrează în cea mai mare parte pe viaţa sfantă a unui duhovnic model. Bogdan este cel care suferă un grav accident, datorită căruia ajunge la un duhovnic pe a cărui existenţă tindem cu toţii să o negăm. Ori, volumul acesta tocmai asta vrea să scoată în evidenţă : viaţa unui tânăr care îşi caută fericirea, dar şi modalitatea, descrisă în detaliu, prin care a reuşit să ajungă la starea de mulţumire sufletească.  Veţi întâlni atât de multe pasaje inedite, încât veţi avea tendinţa să credeţi că e un basm, însă lucrurile frumoase se petrec mai des decât de închipuim în Ortodoxie. Oraşul, mănăstirea şi în cele din urmă pustia nu fac altceva decât să pună în valoare modalitatea inedită pe care Dumnezeu o are atunci când încearcă să ne cheme din nou Acasă. Cine este Bogdan Mateevici de la începutul romanului, cine este duhovnicul cu viaţă sfântă care reuşeşte să îl aducă pe tânăr cu picioarele pe pământ, dar şi cine este bătrânul Bogdan de la finalul romanului, rămâne să descoperiţi….

Cătălina Dănilă

„Mi-e dor de Tine, Doamne” poate fi de folos :

– tinerilor care încă sunt în căutarea Adevărului
–  tinerilor care deja sunt în Biserică, însă sunt dornici de a afla lucruri noi
–  oamenilor maturi care vor să descopere alte detalii ale traiului ortodox
–  vârstnicilor care doresc să citească un roman duhovnicesc
–   iubitorilor de lectură
–   tuturor celor care vor să afle povestea unor vieţi închinate lui Hristos

De când a fost tipărit romanul, am avut prilejul de a afla de la cititori diverse idei cu privire la destinaţia unei astfel de cărţi.

Astfel, recomand cartea pentru:
–  un cadou la zi aniversară
–   un cadou pentru un prieten bun, cu sau fără o ocazie deosebită
–   un cadou pentru părinţi, bunici, nepoţi, etc.
–   un premiu la vreun concurs de profil literar
–   un premiu pentru final de an şcolar

În ceea ce priveşte oferirea cărţii ca premiu, consider că fiind scrisă de o tânără de nici 20 de ani, ea este primită cu bucurie de tinerii de această vârstă.  Am mărturisit şi voi mărturisi în continuare că există pentru toţi o cale spre mai bine, însă depinde de noi dacă vrem să o găsim sau nu. Am scris pentru a oferi mai ales tinerilor prilejul de a vedea că se poate trăi mai frumos decât spune mass-media. Rămâne ca ajutorul oferit de toţi cei care sprijină atât cartea aceasta, cât şi celelalte cărţi creştin-ortodoxe pentru tineri, să facă posibil sprijinul acordat tinerii generaţii.

Să ne gândim că o carte poate face foarte mult bine cuiva, iar dacă noi suntem cei care dăruim, cu siguranţă Dumnezeu ne va răsplăti şi nouă. Încurajez oferirea de cadouri ce conţin cărţi religioase, tocmai pentru că în ultima vreme am întâlnit nenumăraţi tineri care au conştientizat şi au afirmat că s-au folosit mai mult decât au crezut de o carte duhovnicească. Fiecare dintre noi poate ajuta pe cineva să se apropie de Adevăr, deci vă îndemn să sprijiniţi cartea ortodoxă autentică, oricare ar fi ea.

Cu mulţumiri tuturor celor care m-au sprijinit şi încurajat,
                                                                                    Cătălina Dănilă

                                                                                                                                                                                       22 mai 2012