carti catalina danila

now browsing by tag

 
 

De am ști

De am ști că viaț-aceasta este scrisă din iubire
și că în răbdare omul își adună nemurire,
n-am mai ști ce e iscoada, gândul rău sau întristarea,
n-am mai prețui în viață tot ce-aduce supărarea.

De am ști că viaț-aceasta e stropită cu speranță
și că nu-i nimic mai rău ca trăitu-n ignoranță,
lacrimi nu am mai vărsa pentru lucruri muritoare,
ci cu duhul le-am lucra pe-acele mântuitoare.

De am ști că viaț-aceasta e-nvelită în credință
și că totul e posibil dacă tinzi spre biruință,
nu ne-ar mai lipsa curajul de a fi creștini mereu,
fie de ne este bine, fie de ne este greu.

De am ști că-n viaț-aceasta fericirea o-ntâlnești
Peste tot și mai adesea unde nici nu te gândești,
Nu am conteni zâmbind, s-ajutăm și să iubim
lumea toată și în plus, chiar pe cei ce nu îi știm.

De am ști că viaț-aceasta nu este decât Iubire,
Nu ne-am îndoi de faptul că există nemurire.
Totul stă ascuns în suflet, flori gingașe suntem noi
Iar Hristos ne este roua ce ne-adapă în nevoi.

Motto: De-am ști să vedem frumusețea fiecărui lucru, nu am avea timp să fim triști.

Cătălina, 24 aprilie 2017

Rugă

Rugă

Doamne, pune-un bob de rouă peste arșița din mine
și-mi da iarăși haină nouă! Vreau să mă-nțeleg cu Tine!
Iar Tu știi atât de bine ce-i în mine, cum sunt eu,
c-ai putea într-o clipită să-mi iei tot ce duc mai greu!

Doamne, pune-un strop de viață peste dorurile mele
și sădește tu verdeață unde e uscat de rele.
Tu, doar Tu mai poți răzbate peste tot ce a apus,
c-ai putut să-nvii și oameni care-n zbor, plecat-au Sus.

Doamne, pune-o lacrimă preasfântă peste răni nevindecate,
peste tot ce nu se vede, peste tot ce nu-i dreptate.
Tu ești Singurul ce știe adevărul ce-i în noi,
tu ne vezi așa cum suntem. Fără Tine, suntem goi!

Doamne, pune-un zâmbet sfânt și bun peste chipuri părăsite
de iubire și de oameni pe nedrept batjocorite.
Știi, O, Doamne, cum e omul, că-i sensibil și firav
și că deseori e singur când ajunge la necaz!

Doamne, pune-un gând în mintea omului ce nu mai știe
că întreaga noastră viață e-un motiv de bucurie!
Fă-ne conștienți de faptul că de-om fi mereu cu Tine,
toate ale vieții noastre se vor îndrepta spre bine!

Doamne, ajută-ne în toate și ne fii pavază tare!
Vreau să mă-nțeleg cu Tine, căci altfel, sufletul doare!
Iar apoi, în clipe grele, să îmi spun ca-ncurajare:
Dumnezeu mi-e prieten bun, am pășit cu El pe mare!

Motto: Viața aceasta este ca o întindere de apă. Dacă nu ai încredere să pășești pentru a merge mai departe, mori (uneori trupește, alterori sufletește). Și cine are încredere să pășească pe mare fără Hristos?

de Cătălina Buzățelu 20 Ianuarie 2017

Minune

dimi

Mi-am dorit, Doamne, știi prea bine,
un pui de om, să semene cu Tine.
Ș-am crezut, Doamne, c-ai uitat
Căci, neștiind nimic, m-am întristat.
Pentru un timp, cu rugăciuni în taină
m-am îmbrăcat mereu în nouă haină
și istovind din așteptarea mea,
am resimțit ușor Iubirea Ta.
Cu gingășie ai sădit în mine
ce mi-am dorit mai sfânt, eu de la Tine.
Iar după nouă luni, pe înserate,
cu lacrimi și iertare de păcate,
un înger … a venit la mine.
Și știi prea bine… Semăna cu Tine!

Raiul căsniciei există?

raiul
Mi-aș fi dorit ca în perioada de dinainte de căsătorie să am ocazia să citesc sau să ascult măcar câteva idei despre ce se va petrece cu mine, cu sufletul meu după ce voi face acest mare pas. De auzit nu pot spune că nu am auzit, însă nu ceea ce aș fi vrut să aud ca să mă convingă că această mare taină va duce într-adevăr la ceva bun, la ceva frumos. Din păcate, familiile din jurul nostru nu sunt întotdeauna demne de luat ca exemplu și asta îl face pe tânărul care se gândește la căsătorie să își pună mari semne de întrebare asupra acestei decizii. În situația aceasta m-am aflat și eu. Nu știu cum se făcea că tot ceea ce auzeam mă făcea să fiu din ce în ce mai descumpănită. Articolele vorbeau despre cât de greu este să suporți un om toată viața lângă tine, despre incompatibilitățile pe care nu le poți vedea dinainte, despre certuri și altele asemenea. Cărțile aveau titluri ca «Νu te mai suport!», iar în jurul meu mai vedeam și familii care păreau a fi fericite, însă niciuna așa cum îmi imaginam eu că aș vrea să fie a mea. Astfel stând lucrurile, curaj prea mare nu îți oferă nimeni, mai ales dacă ai vreun gând de căsătorie la o vârstă “fragedă”, adică sub 25 de ani. Lumea te îndeamnă să îți mai trăiești viața, nu să te legi de mâni și de picioare de-un om alături de care, și-așa ai de stat o viață întreagă. Concepția aceasta îi face pe tinerii zilelor noastre să amâne momentul cât mai mult cu putință și fac asta crezând că e un lucru care le va aduce mai multă bucurie.
Singurătatea simțită de foarte mulți tineri ai zilelor noastre este, din păcate, extrem de prost înțeleasă. Nici eu n-am înțeles-o decât după ce m-am căsătorit. Deși aș fi crezut că până să mă căsătoresc nu am avut parte de o perioadă foarte fericită, aveam să descopăr că nu a fost așa. Cred că Dumnezeu ne mai lasă și singuri uneori, pentru a ne vedea pe noi înșine, pentru a ști dacă suntem sau nu pregătiți pentru a fi alături de cineva. E o perioadă cu adevărat binecuvântată în care ai timp de meditat, de rugăciune, de libertate înțeleasă în sensul bun al cuvântului. Însă după acea perioadă, atunci când ajungi să cunoști pe cineva, nu știi ce înseamnă să ai răbdare pentru a vedea dacă este sau nu persoana potrivită. Atunci, dacă ai deja 30-35 de ani, normal că nu-ți mai permiți să stai încă câțiva ani ca să vezi dacă e bine sau nu să te căsătorești. Așa că aștepți un pic și…faci pasul. Dacă ai sub 30, nu te îngrijorezi. Ai o viață înainte. Te bucuri de o libertate pe care societatea ți-a prezentat-o atât de bine până atunci! Așa că te întrebi pe bună dreptate, ce-i familia? Un mic iad care-ți ia libertatea, fericirea, tot? Sau un rai pământesc de care te bucuri în fiecare zi, cât poate sufletul tău de tare? Oare viața aceea întreagă pe care trebuie să o trăiești alături de un același om, îți va ajunge sau este deja prea mult?
Aș vrea să am cuvinte pentru a descrie ce înseamnă căsătoria în Biserică, însă, din păcate, nu le găsesc. Nu cred că aș putea, cu toată experiența de a scrie și bunăvoința mea, să pot descrie cât de mult mi-aș fi dorit ca înainte de α mă căsători să știu măcar câte ceva despre bucuria pe care o simte o femeie în sânul unei familii binecuvântate de Dumnezeu și cât de important e bărbatul iubitor în viața unei femei sensibile. Acum știu că viața întreagă ți se pare atât de scurtă atunci când ai lângă tine un om atât de minunat, așa cum e soțul tău!
Aș vrea să-ți spui ție, celei necăsătorie încă, că te așteaptă ceva muuult mai frumos decât îți poți închipui acum. Te așteaptă zile întregi de zâmbet, de bucurie sufletească imensă pentru lucruri atât de mărunte, pentru lucruri care atunci când erai singură nu te făceau nici măcar să zâmbești. Te așteaptă zile senine, pline de iubire și protecție, de stimă și atenție, de rugăciune și bunăvoință. De-abia atunci vei înțelege că într-adevăr, dragostea nu cade niciodată. Nu are unde să cadă, nu poate să cadă, tocmai pentru că nu e susținută de nimic omenesc. Hristos e cel care o susține, care ține în brațele Sale familia și dragostea care a unit-o. Oare mă fac cât de cât înțeleasă? Gândește-te la cum îți simți sufletul când ai o bucurie imensă, cea mai mare bucurie pe care ai trăit-o în viața ta și gândește-te cum va fi când îți vei simți sufletul așa în fiecare dimineață, atunci când te vei trezi și vei vedea că omul pe care-l iubești este lângă tine și că amândoi sunteți lângă Hristos, că trăiți fiecare ceas în El, în iubirea pe care v-a binecuvântat-o și care v-a făcut să înfloriți ca rămurelele din copacii primăverii. O bucurie atât de adâncă, atât de duhovnicească și …atât de normală, de umană, încât te face să te gândești dacă mai ești sau nu pământean. De aceea, atunci când m-am căsătorit și primeam urări de “Să vă iubiți ca-n prima zi”, mă bucuram și mă rugam să fie așa. Acum, însă, îmi dau seama că nu ar fi trebuit să îmi doresc asta. De ce? Pentru că Hristos face ca iubirea să înflorească, să devină mai frumoasă, mai plină de bucurie decât a fost la început. Iubirea înflorește și fizic, atunci când apar pruncii, atunci când fata de dinainte de căsătorie își simte viața din ea, cum se mișcă, cum trăiește prin ea și prin iubirea dintre ea și soț. Poate mai ales atunci îți dai seama că iubirea chiar este vie și că nu îți poate ajunge această viață pentru a-I spune lui Hristos câtă bucurie e-n sufletul tău. Desigur, familia nu este lipsită de probleme sau certuri, însă adevărul este că dragostea pe toate le rabdă, le crede, le nădăjduiește. Atunci când iubești și când ai binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ta și a soțului, simți, fizic vorbind, că nimic nu e de netrecut, că totul este posibil și cu adevărat, că dragostea este deasupra tuturor problemelor acestei lumi vremelnice. De aceea, cred că și amânarea cu o singură zi a căsătoriei, este, pe de o parte, o pierdere. Dacă ești sigură de faptul că vrei să ai un anumit om alături de tine, întreaga viață, căsătorește-te! Vei simți din prima zi harul lui Dumnezeu și vei conștientiza, sper, ca și mine, că bucuria adevărată de-abia de-atunci începe. Vă doresc tuturor familii binecuvântate, iar pe cei care trăiesc bucurii atât de intense în familie, îi îndemn să mărturisească acest lucru mai ales tinerilor care au atât de multă nevoie de astfel de cuvinte!
Curaj, tuturor! Slavă Domnului, raiul familiei există și poate fi simțit pe propria piele!

Anunț

articol iunie

Dragi prieteni,

 

Sunt câțiva ani de când am început să scriu. Cărțile mele au fost uneori apreciate, alteori nu. Dincolo de toate laudele sau reproșurile, au stat oamenii a căror viață s-a schimbat după ce au citit una dintre cărțile mele. Vreau să vă mulțumesc tuturor pentru încurajare, pentru toate sfaturile și mai ales pentru rugăciunea în care m-ați pomenit. Cum fiecare perioadă este cu bucuriile ei, iată că urmează altceva în viața mea.

Vreau să vă anunț că este singura dată când am reușit să am un stoc din toate cele trei cărți existente pe piață. Mi-e dor de Tine, Doamne, Rana mea, suferința Lui și Romanul omului bolnav de toate. Nu sunt multe, dar încă mai sunt. Pentru că sunt dintre voi care le-ați vrut, dar nu am avut cum să ajung să vi le aduc sau cine știe ce altă situație, vreau să vă rog să vă gândiți dacă mai vreți vreun titlu pe care să-l primiți direct de la mine (cu autograf, eventual). Eu voi mai expedia doar luna aceasta colete, după care ele vor rămâne la mama. Ea se va ocupa începând cu luna iulie de distribuirea romanelor mele (cel mai probabil doar a celor existente, fără un nou stoc).

Așadar, îi rog pe cei care își doresc cărțile (fie pentru că nu le au, fie pentru că vor să le mai ofere cuiva cadou, spre folos duhovnicesc), să mă contacteze pentru a le expedia în timp util.

Vă îmbrățișez și sper ca în anii următori să ne putem regăsi în alte romane pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le voi scrie.

 

Cătălina

Un nou roman: „Rana mea, suferința Lui” de Cătălina Dănilă

Doamne, ajută!

Împărtășesc cu voi o altă bucurie a acestui an, apariția unui nou roman scris cu multă dăruire și cu nădejdea că vor exista și de această dată oameni care să se folosească de el.
Povestea unei tinere care trece printr-o relație forțată și dureroasă, care ajunge în pragul deznădejdii și care nu mai are niciun pic de încredere într-un viitor frumos, se arată a fi primul pas dintr-o viață de familie frumoasă, alături de un tânăr care devine preot. O carte la care nu ai cum să nu lăcrimezi, dar care picură în suflet multă nădejde mai ales datorită prezenței mai multor duhovnici cu experiență, reali, din țara noastră. Recomand cartea și celor care au depășit tinerețea. Deși punctul central pare a fi relația, el este tot Hristos. El, Cel care șterge lacrima și repară rana din sufletul fiecăruia.

coperta ultima

 

Doamne, ce mai știi de mine?

4119781_large

Până și vremea e schimbătoare, așa că nu mai e necesar să vorbim despre om. Despre om și despre miile de motive pentru care omul e schimbător; ca trestia în fața unui vânt visător care tot îl unduiește sau chiar răstoarnă, omul încearcă să supraviețuiască unei lupte în care nu știe ce are de făcut. În lipsa unui scop, omenirea se plictisește de moarte. Nu e o simplă expresie, ci o realitate destul de dureroasă! Oamenii din jurul meu, foarte mulți dintre ei, se plictisesc de moarte, drept pentru care nu le mai încape-n suflet Viața… Lipsa lui Hristos din sufletul omului nu duce decât la existența unui caracter neașezat, ca să nu îi spun deșănțat. Atunci când conștiința ta nu e destul de trează, riști să te trezești făcând tot felul de lucruri de care nici măcar ție nu-ți vine să crezi. Durerea nu stă neapărat în stadiul în care ai ajuns tu, ci în faptul că provoci răni celor din jur. Falsitatea (căci despre asta vorbim la un caracter instabil) rănește mai rău decât credem, iar acest lucru îl simțim pe propria piele atunci când și pe noi ne pun alții într-o astfel de situație.

Știați că uneori omul e prea puțin conștient de modul în care își trăiește viața, dar mai ales de calitatea relațiilor pe care le are cu ceilalți? Ne odihnim sufletele, de cele mai multe ori, în mod eronat. Necăutându-L pe Hristos și punându-ne astfel încrederea în oameni, suferim atunci când ni se descoperă că prietenii nu ne sunt atât de prieteni pe cât am fi crezut. Dacă suntem obișnuiți cu sitagma “prietenul la nevoie se cunoaște” , aflați de la mine că prietenul la bucurie se cunoaște. Și poate mai ales atunci ! La necaz omul ajută, uneori dintr-o bucurie perversă, ascunsă. Mândria îl face pe om să ajute pe cel aflat în necaz, chiar dacă sufletul nu îi spune asta. Dorința de a părea extraordinar de bun în ochii celui de lângă tine te face să te comporți exemplar în situații dureroase. În spatele ajutorului pe care îl oferi la necaz omului de lângă tine, din nefericire, stă uneori tot mândria și iubirea de sine. Cum probezi cât de autentic este ajutorul, dragostea pe care o ai față de semenii tăi ? Atunci când îi vezi bucurându-se… Acela e momentul în care, cu toate că ai ajutat respectiva persoană poate de zeci de ori, nu reușești să îi accepți bucuria, drept pentru care simți că cea mai bună soluție este îndepărtarea. Ai avut prieteni care au plecat de lângă tine fără să se fi întâmplat nimic ? Nimic, nimic ! Nimic, dar totuși ceva colosal ! Nu se întâmplase nimic la nivel social, ci la unul mult mai subtil, adică la cel sufletesc. Sufletul sensibil al persoanei care trăiește în Hristos simte toate fluctuațiile din sufletele celor din jur, chiar dacă nu de fiecare dată. Hristos ne mai ține ochii, să nu vedem tot ce ne-ar putea durea, răni peste măsură… Dacă nu ar fi așa, am vedea tot ce se întâmplă în mintea sau sufletul celui din fața noastră.

Poate toți am fost într-o astfel de situație și încă nu ne-am dat seama. Găsim tot felul de motive pentru a încheia amiciții, prietenii care au ținut ani și care nu mai rezistă nici măcar câteva clipe… Poate nu vrem să le terminăm, dar sufletul ne spune că e mai bine așa, fără să ne dea prea multe motive. Cred că e mai bine să nu le aflăm. Să-i dăm crezare și să mergem mai departe așa cum simțim, nu cum gândim. Sunt bune prieteniile, e necesar să avem încredere în oameni, însă fără a crede întru totul în ei. Cel în care trebuie să avem încredere mereu e Hristos. Cred că nu mă va dezamăgi niciodată și acesta e motivul pentru care mă las purtată de grija și iubirea Sa. Mai există, în afara Lui și duhovnicul iscusit care ne arată Calea. Și mai este cineva. Omul acela care te face să știi că trăiești pentru a deveni din ce în ce mai frumos, mai zâmbitor și radios. Omul minunat care știe să găsească soluții la tot, care știe ce-i în sufletul tău fără să îi vorbești, care nu știe ce să mai facă ca să te vadă fericit. Băiatul sau fata aceea merită încrederea și iubirea voastră pentru că este cel/cea alături de care vă veți mântui. Mulțumiți-i în fiecare zi și bucurați-vă de prezența lui/ei. Fiți siguri că e darul lui Dumnezeu pentru voi! Nu avem nevoie de mulți prieteni pentru a fi fericiți! Chiar de foarte puțini, dar buni. Hristos și soțul/soția, prietenul/prietena ar trebui, cred eu, să fie de ajuns pentru a fi fericiți.

Atunci când ni se pare că prietenii au dispărut, ar trebui să ne adâncim în sufletul nostru mai tare. Poate de multe ori am avut impresia că nu mai știm ce e cu noi, dar ce este cu adevărat important este că întotdeauna Cineva știe. Acesta este motivul pentru care se cuvine în astfel de momente să-L întrebăm:  Doamne, ce mai știi de mine?

 

Dăruind, vei dobândi

2

Am început în anul 2013 un proiect care avea să crească mai mult decât am fi putut să ne imaginăm atunci. Bucurând zeci de familii defavorizate, am hotărât să continuăm lucrurile la un nivel mai înalt. Ne-am pus pe treabă și am reușit ca anul acesta să facem din nou posibil ca sărbătorile de iarnă să fie simțite și de oamenii necăjiți din satul Suhuleț, județul Iași. Cu ajutorul părintelui Constantin Sturzu, la biserica Talpalari din Iași s-au strâns aproximativ 900 de lei, bani care-au fost folosiți pentru formarea a 30 de pachete pentru copii si 10 pachete pentru adulți. Am dus copiilor biscuiți, nectar de fructe, turtă dulce, clementine și banane, ciocolată, napolitane, croissante. Pe bătrâni ne-am gândit să îi bucurăm cu alimente, așa că am făcut pachete zdravene ce cuprindeau ulei, mazăre, bulion, zahăr, cacao, banane, clementine, lămâi, măsline, faină, orez, detergent manual și săpun.

Ne-a așteptat în satul Suhuleț părintele Iulian, cel fără de care nu am fi reușit să întreprindem nimic din această activitate. Am mers din casă în casă alături de preotul satului, altături de al lor duhovnic și am reușit să luăm cu adevărat parte la suferințele oamenilor de acolo. Am întâlnit oameni foarte săraci care aveau nevoie dincolo de produsele pe care le-am dus, de un cuvânt bun și de un zâmbet sincer. Am intrat în casele lor și am încercat să le înțelegem durerea, drept pentru care nu toate momentele au fost încărcate de bucurie, ci și de lacrimi. Au fost clipele în care au înțeles și au simțit și ei binecuvântarea lui Dumnezeu, dar în care și noi am avut ocazia de a vedea mai bine unde ne situăm material și duhovnicește. A fost o zi minunată înaintea sărbătorilor de iarnă din acest an și aduc mulțumirile melor tuturor celor care au sprijinit acest proiect și care au pus mâna și rugăciunea pentru ca totul să fie o realitate.

Așadar, închei anul acesta cu bucurie în suflet și cu siguranța binecuvântării pe care Domnul, din marea Sa bunătate, a revărsat-o asupra noastră. A fost un an plin de proiecte, de minuni care mi s-au întâmplat și care, sper, au făcut ca omul Cătălina să fie unul mai bun decât cel de la finalul anului trecut. Pornesc spre 2015 încredințată fiind de prezența lui Hristos în viața mea și în tot ceea ce se petrece, lucru pe care vă îndemn să îl faceți și dumneavoastră! Să ne întâlnim la anul mai buni, mai frumoși și mai aproape de Hristos!

Atașez acestui articol și poze care atestă autenticitatea proiectului.

1

 

Am dreptul

10696393_381773178652177_929309808769663370_n

Sunt om și am dreptul să zbor peste teamă
să-mi plâng fericirea, să simt cum mă cheamă,
să uit de durere, să cred în Iubire
și-n pofta de viață și-a mea nemurire.

Sunt om și am dreptul să fug de uitare
s-arăt lui Hristos în ce loc ce mă doare,
să cred că iubirea-I să vindece poate
și astfel să scape un suflet de moarte.

Sunt om și am dreptul să fiu supărat
că încă mai doare ce nu am iertat.
Și-ncerc să nu sufăr din cauza mea,
dând vina pe alții, dar doare și-așa.

Sunt om și am dreptul să nu cred în moarte,
ci în adormirea ce trece prin noapte
și-n îngeri ce vin cu Harul Cel Sfânt
s-adoarmă un suflet pierdut pe pământ.

Sunt om și am dreptul să fiu fericit,
Să-mpart fericire, să simt că-s iubit.
Nu neg nici tristețea, nici plâns nu alung
dar cred că acestea în viață n-ajung.

Sunt om și am dreptul să n-am niciun drept,
dar nu vreau soluții de om prea deștept.
În viață ce-i grea e normalitatea,
nu slava deșartă și nici chiar dreptatea.

Sunt om și asta iubesc cel mai tare,
deși când privești, posibil nu pare.
Căci sufletu-n care trăiește Hristos
îl poate avea doar omul frumos.

Iași, 27 noiembrie 2014

 

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu…

The_conquest_by_Floriandra

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, începem prin a nu mai fi oameni. Atunci când nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească, de fapt ne certăm cu El. Știți cât de important e ca într-o conversație în care adresăm o întrebare, să îl lăsăm pe receptor să ne răspundă la ea? Cum ar fi dacă am întreba pe cineva dacă vrea să ne ajute cu ceva, dar apoi ori să vorbim tot noi încontinuu, ori să plecăm fără să îi așteptăm răspunsul? Evident, nu l-am primit, dar în starea noastră de orbire sufletească, socială am putea spune, am crede că problema nu e la noi, ci la cel care nu a vrut să ne sprijine. Nu fac nicio exagerare spunând asta, ci afirm cu tărie că mi s-a și întâmplat să fiu întrebată ce fac, dar să nu se mai aștepte răspunsul meu. Culmea, am fost singura din tot grupul care s-a prins că ceva nu funcționa în comunicarea cu ceilalți.             Acestea fiind spuse, după cum știm că rugăciunea ar trebui să fie, în esența ei și un dialog, tragem concluzia că avem tendința să nu Îl ascultăm pe Dumnezeu.

A repeta cuiva de sute de ori aceeași rugăminte este, în mod clar, obositor și sâcâietor, și nu e tocmai cea mai bună variantă. Nici cu Dumnezeu nu putem comunica decât într-un mod frumos, cu multă răbdare și sinceritate mai ales. Trebuie să Îi lăsam timp să ne răspundă, asta e, de asemenea, foarte important. Dar nu știu cum Se întâmplă că patimile din sufletele omului îl fac ca uneori să își dorească tot felul de lucruri care nu-i sunt de niciun folos sau chiar spre pagubă sufletească. Acela e momentul în care omul își dorește ceea ce nici Dumnezeu nu vrea pentru el. Când omul își dorește altceva, El nu forțează lucrurile, așa cum nici noi nu ar trebui să îi forțăm pe ceilalți să vrea ceea ce nu își doresc. Din fericire pentru noi, Dumnezeu nu face tot ce îi cerem noi pentru că știe cât de mult rău ne dorim singuri, deși inițial ni se pare că răul e un bine extraordinar. Domnul are căile Sale neînțelese de sufletul împătimit al omului, de ochii lui orbi de neștiință, de uitare…

Răul de acum câteva luni e cel mai inedit bine care ni se poate întâmpla. Încrederea pe care I-o acordăm lui Hristos este directă proporțional cu darurile pe care le vom primi de la El. Așa de tare cred în asta! Sunt atât de conștientă că Hristos știe cel mai bine ce am eu nevoie, ce nu am nevoie, ce oameni trebuie să îmi treacă pragul sufletului și ce oameni nu. Noi nu știm bine cum stau treburile cu cei din jurul nostru, dar Dumnezeu îi cunoaște pe toți și poate avea mare grijă de acest aspect. Mă bucur să văd cum Domnul lucrează atât de finuț cu sufletul meu, cum îmi umblă prin trecut pentru că L-am lăsat să facă asta, pentru că L-am rugat să facă asta tocmai din pricina faptului că e Singurul care poate fi acolo, care poate repara ceea ce neștiința și încăpățânarea mea a rănit. Uitându-mă în trecut îmi dau seama că cel mai mult m-am rănit singură. Nimeni nu a lovit mai tare în sufletul meu în afară de mine. Dar bucuria cea mai mare nu e pentru că conștientizez asta, ci pentru că nu mai contenesc să Îi mulțumesc pentru cum a rânduit lucrurile și oamenii din viața mea. Cum a știut să trimită oameni pentru fiecare durere, pentru fiecare gol existent în sufletul meu. Îmi aduc aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care spunea că Dumnezeu intervine în viețile oamenilor atunci când totul duce la pierie. Cred asta pentru că văd atâtea exemple în jur! Dumnezeu schimbă lucrurile atunci când te aștepti mai puțin, atunci când crezi că nu va fi mai bine, că totul e într-o monotonie din aceea care omoară și ultimul gram de nădejde din tine.

Poate cea mai gravă și periculoasă boală a perioadei pe care-o trăim este tristețea. Voi reveni cu un articol despre una din cele mai impresionante cărți pe care le-am citit până acum, carte ce conține scrisorile din exil ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Găsim acolo cele mai bune sfaturi pentru a reuși să ne ridicăm din depresie, dintr-o tristețe care ne fură lumina ochilor și puterea de a vedea frumosul fiecărei zile, binecuvântarea acestei vieți minunate.

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, ne certăm cu noi. Avem nevoie de o împăcare cu sufletul nostru înainte de o împăcare cu cei din jur. Dacă ne împăcăm cu noi și acceptăm ceea ce ni se întâmplă, fără a fi frustrați și triști că starea materială sau sufletească în care ne găsim nu este ceea ce ne-am dorit, nu este încă la stadiul la care am vrut, am programat noi să fie, ne va fi bine. De-abia atunci când ne vom lăsa trecutul să fie vindecat de Hristos și ne vom trăi prezentul cu o mulțumire a binecuvântării Sale revărsată zilnic asupra sufletului nostru în căutare de frumos, vom vedea și minunea de a primi de la Domnul un viitor liniștit în brațele Lui.