articole catalina danila

now browsing by tag

 
 

Doamne, ce mai știi de mine?

4119781_large

Până și vremea e schimbătoare, așa că nu mai e necesar să vorbim despre om. Despre om și despre miile de motive pentru care omul e schimbător; ca trestia în fața unui vânt visător care tot îl unduiește sau chiar răstoarnă, omul încearcă să supraviețuiască unei lupte în care nu știe ce are de făcut. În lipsa unui scop, omenirea se plictisește de moarte. Nu e o simplă expresie, ci o realitate destul de dureroasă! Oamenii din jurul meu, foarte mulți dintre ei, se plictisesc de moarte, drept pentru care nu le mai încape-n suflet Viața… Lipsa lui Hristos din sufletul omului nu duce decât la existența unui caracter neașezat, ca să nu îi spun deșănțat. Atunci când conștiința ta nu e destul de trează, riști să te trezești făcând tot felul de lucruri de care nici măcar ție nu-ți vine să crezi. Durerea nu stă neapărat în stadiul în care ai ajuns tu, ci în faptul că provoci răni celor din jur. Falsitatea (căci despre asta vorbim la un caracter instabil) rănește mai rău decât credem, iar acest lucru îl simțim pe propria piele atunci când și pe noi ne pun alții într-o astfel de situație.

Știați că uneori omul e prea puțin conștient de modul în care își trăiește viața, dar mai ales de calitatea relațiilor pe care le are cu ceilalți? Ne odihnim sufletele, de cele mai multe ori, în mod eronat. Necăutându-L pe Hristos și punându-ne astfel încrederea în oameni, suferim atunci când ni se descoperă că prietenii nu ne sunt atât de prieteni pe cât am fi crezut. Dacă suntem obișnuiți cu sitagma “prietenul la nevoie se cunoaște” , aflați de la mine că prietenul la bucurie se cunoaște. Și poate mai ales atunci ! La necaz omul ajută, uneori dintr-o bucurie perversă, ascunsă. Mândria îl face pe om să ajute pe cel aflat în necaz, chiar dacă sufletul nu îi spune asta. Dorința de a părea extraordinar de bun în ochii celui de lângă tine te face să te comporți exemplar în situații dureroase. În spatele ajutorului pe care îl oferi la necaz omului de lângă tine, din nefericire, stă uneori tot mândria și iubirea de sine. Cum probezi cât de autentic este ajutorul, dragostea pe care o ai față de semenii tăi ? Atunci când îi vezi bucurându-se… Acela e momentul în care, cu toate că ai ajutat respectiva persoană poate de zeci de ori, nu reușești să îi accepți bucuria, drept pentru care simți că cea mai bună soluție este îndepărtarea. Ai avut prieteni care au plecat de lângă tine fără să se fi întâmplat nimic ? Nimic, nimic ! Nimic, dar totuși ceva colosal ! Nu se întâmplase nimic la nivel social, ci la unul mult mai subtil, adică la cel sufletesc. Sufletul sensibil al persoanei care trăiește în Hristos simte toate fluctuațiile din sufletele celor din jur, chiar dacă nu de fiecare dată. Hristos ne mai ține ochii, să nu vedem tot ce ne-ar putea durea, răni peste măsură… Dacă nu ar fi așa, am vedea tot ce se întâmplă în mintea sau sufletul celui din fața noastră.

Poate toți am fost într-o astfel de situație și încă nu ne-am dat seama. Găsim tot felul de motive pentru a încheia amiciții, prietenii care au ținut ani și care nu mai rezistă nici măcar câteva clipe… Poate nu vrem să le terminăm, dar sufletul ne spune că e mai bine așa, fără să ne dea prea multe motive. Cred că e mai bine să nu le aflăm. Să-i dăm crezare și să mergem mai departe așa cum simțim, nu cum gândim. Sunt bune prieteniile, e necesar să avem încredere în oameni, însă fără a crede întru totul în ei. Cel în care trebuie să avem încredere mereu e Hristos. Cred că nu mă va dezamăgi niciodată și acesta e motivul pentru care mă las purtată de grija și iubirea Sa. Mai există, în afara Lui și duhovnicul iscusit care ne arată Calea. Și mai este cineva. Omul acela care te face să știi că trăiești pentru a deveni din ce în ce mai frumos, mai zâmbitor și radios. Omul minunat care știe să găsească soluții la tot, care știe ce-i în sufletul tău fără să îi vorbești, care nu știe ce să mai facă ca să te vadă fericit. Băiatul sau fata aceea merită încrederea și iubirea voastră pentru că este cel/cea alături de care vă veți mântui. Mulțumiți-i în fiecare zi și bucurați-vă de prezența lui/ei. Fiți siguri că e darul lui Dumnezeu pentru voi! Nu avem nevoie de mulți prieteni pentru a fi fericiți! Chiar de foarte puțini, dar buni. Hristos și soțul/soția, prietenul/prietena ar trebui, cred eu, să fie de ajuns pentru a fi fericiți.

Atunci când ni se pare că prietenii au dispărut, ar trebui să ne adâncim în sufletul nostru mai tare. Poate de multe ori am avut impresia că nu mai știm ce e cu noi, dar ce este cu adevărat important este că întotdeauna Cineva știe. Acesta este motivul pentru care se cuvine în astfel de momente să-L întrebăm:  Doamne, ce mai știi de mine?

 

Dăruind, vei dobândi

2

Am început în anul 2013 un proiect care avea să crească mai mult decât am fi putut să ne imaginăm atunci. Bucurând zeci de familii defavorizate, am hotărât să continuăm lucrurile la un nivel mai înalt. Ne-am pus pe treabă și am reușit ca anul acesta să facem din nou posibil ca sărbătorile de iarnă să fie simțite și de oamenii necăjiți din satul Suhuleț, județul Iași. Cu ajutorul părintelui Constantin Sturzu, la biserica Talpalari din Iași s-au strâns aproximativ 900 de lei, bani care-au fost folosiți pentru formarea a 30 de pachete pentru copii si 10 pachete pentru adulți. Am dus copiilor biscuiți, nectar de fructe, turtă dulce, clementine și banane, ciocolată, napolitane, croissante. Pe bătrâni ne-am gândit să îi bucurăm cu alimente, așa că am făcut pachete zdravene ce cuprindeau ulei, mazăre, bulion, zahăr, cacao, banane, clementine, lămâi, măsline, faină, orez, detergent manual și săpun.

Ne-a așteptat în satul Suhuleț părintele Iulian, cel fără de care nu am fi reușit să întreprindem nimic din această activitate. Am mers din casă în casă alături de preotul satului, altături de al lor duhovnic și am reușit să luăm cu adevărat parte la suferințele oamenilor de acolo. Am întâlnit oameni foarte săraci care aveau nevoie dincolo de produsele pe care le-am dus, de un cuvânt bun și de un zâmbet sincer. Am intrat în casele lor și am încercat să le înțelegem durerea, drept pentru care nu toate momentele au fost încărcate de bucurie, ci și de lacrimi. Au fost clipele în care au înțeles și au simțit și ei binecuvântarea lui Dumnezeu, dar în care și noi am avut ocazia de a vedea mai bine unde ne situăm material și duhovnicește. A fost o zi minunată înaintea sărbătorilor de iarnă din acest an și aduc mulțumirile melor tuturor celor care au sprijinit acest proiect și care au pus mâna și rugăciunea pentru ca totul să fie o realitate.

Așadar, închei anul acesta cu bucurie în suflet și cu siguranța binecuvântării pe care Domnul, din marea Sa bunătate, a revărsat-o asupra noastră. A fost un an plin de proiecte, de minuni care mi s-au întâmplat și care, sper, au făcut ca omul Cătălina să fie unul mai bun decât cel de la finalul anului trecut. Pornesc spre 2015 încredințată fiind de prezența lui Hristos în viața mea și în tot ceea ce se petrece, lucru pe care vă îndemn să îl faceți și dumneavoastră! Să ne întâlnim la anul mai buni, mai frumoși și mai aproape de Hristos!

Atașez acestui articol și poze care atestă autenticitatea proiectului.

1

 

Să fim alături de noi! Anul 2014

DSCI6022

Domne, ajută!

 

Pornim o nouă ediție a campaniei caritabile “Să fim alături de noi!” începută anul trecut, în luna decembrie. Am reușit la prima ediție să făurim împreună lucrări minunate și am simțit împreună, din plin, binecuvântarea lui Dumnezeu. Mulțumesc Lui pentru tot sprijinul pe care l-am simțit pe întreaga perioadă a desfășurării proiectului și vouă pentru că ați înțeles mesajul meu. Nu m-am gândit niciun minut că mica idee pe care am avut-o va deveni una de proporții extrem de mari. Am ajuns cu pachete la zeci de familii defavorizate din niște sate uitate de lume din județul Iași, iar cu ultimii bani rămași am făcut o bucurie mare unei familii din Neamț. Întâlnisem în taberele Mitropoliei o fetiță a cărei situație grea o știam de câțiva ani. Am întrebat-o ce își dorește și eram pregătită să cumpăr ceva dulce, eventual vreo carte deosebită. Mi-a spus să cumpăr pâine pentru ea și pentru frații ei și vă mărturisesc că a fost momentul în care nu am putut să îmi țin lacrimile-n suflet, așa că le-am lăsat să cadă…

Începem acum ediția a doua și ne propunem să ajutăm anul acesta nu numai copiii unei parohii sărace în care nu am ajuns până acum, ci și bătrânii. Vom merge în satul Suhuleț din județul Iași unde părintele Iulian își pune viața în slujirea aproapelui, lucru pe care nu l-am putut trece cu vederea.  Vorbim de un număr de aproximativ 30 de copii și 10 bătrâni care se află în situații grele. Dorim să mergem cu lucruri de calitate, cu produse pe care și noi le-am folosi. Haine, jucării, alimente, dulciuri, fructe, rechizite și orice alt fel de produse de curățenie, igienă. Dacă ceea ce vom strange ne va permite, ne vom îndrepta atenția și spre alte câteva cazuri deosebite pe care le cunosc. Doresc să specific că mă voi ocupa personal ca tot ce vom strânge să ajungă la acei oameni, adică voi merge din poartă în poartă și voi lăsa pachete în jurul datei de 15 decembrie.

Deși sunt multe astfel de proiecte, vă îndemn să priviți totul cu sensibilitate duhovnicească. Poate e greu de crezut, dar chiar putem face minuni împreună! Important este să ne dorim să oferim cei 2,3 sau 10 lei de care ne putem lipsi pe moment. În ceea ce mă privește, nu mai am nevoie de nicio dovadă din partea lui Dumnezeu că totul se întoarce în folosul meu. Cu cât dai, cu atât primești mai mult! Sunt oameni nevoiași, oameni care se bucură de bucata de pâine de pe masă și care rostesc rugăciunea având conștiința că “pâinea noastră cea de toate zilele” este o necesitate, nu un moft. Fiți sensibili la nevoia aproapelui, așa cum și Dumnezeu e sensibil la rănile voastre!

 

De reținut:  Ne ajutăm pe noi la mântuire, sprijinind aproximativ 30 de copii și 10 bătrâni din satul Suhuleț din județul Iași, persoane care vor putea să ne dăruiască rugăciunea și mulțumirea lor sinceră acum, în pragul Sărbătorilor. Așteptăm daruri, oricât de mici. Experiența anului trecut ne dă certitudinea că bănuț lângă bănuț, jucărie lângă jucărie, pot însenina pentru câteva zile viața copiilor și bătrânilor necăjiți.

 

CONTACT:  Cătălina Dănilă

catalina_danila2000@yahoo.com

www.catalinadanila.ro

https://www.facebook.com/catalina.danila.771

Am dreptul

10696393_381773178652177_929309808769663370_n

Sunt om și am dreptul să zbor peste teamă
să-mi plâng fericirea, să simt cum mă cheamă,
să uit de durere, să cred în Iubire
și-n pofta de viață și-a mea nemurire.

Sunt om și am dreptul să fug de uitare
s-arăt lui Hristos în ce loc ce mă doare,
să cred că iubirea-I să vindece poate
și astfel să scape un suflet de moarte.

Sunt om și am dreptul să fiu supărat
că încă mai doare ce nu am iertat.
Și-ncerc să nu sufăr din cauza mea,
dând vina pe alții, dar doare și-așa.

Sunt om și am dreptul să nu cred în moarte,
ci în adormirea ce trece prin noapte
și-n îngeri ce vin cu Harul Cel Sfânt
s-adoarmă un suflet pierdut pe pământ.

Sunt om și am dreptul să fiu fericit,
Să-mpart fericire, să simt că-s iubit.
Nu neg nici tristețea, nici plâns nu alung
dar cred că acestea în viață n-ajung.

Sunt om și am dreptul să n-am niciun drept,
dar nu vreau soluții de om prea deștept.
În viață ce-i grea e normalitatea,
nu slava deșartă și nici chiar dreptatea.

Sunt om și asta iubesc cel mai tare,
deși când privești, posibil nu pare.
Căci sufletu-n care trăiește Hristos
îl poate avea doar omul frumos.

Iași, 27 noiembrie 2014

 

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu…

The_conquest_by_Floriandra

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, începem prin a nu mai fi oameni. Atunci când nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească, de fapt ne certăm cu El. Știți cât de important e ca într-o conversație în care adresăm o întrebare, să îl lăsăm pe receptor să ne răspundă la ea? Cum ar fi dacă am întreba pe cineva dacă vrea să ne ajute cu ceva, dar apoi ori să vorbim tot noi încontinuu, ori să plecăm fără să îi așteptăm răspunsul? Evident, nu l-am primit, dar în starea noastră de orbire sufletească, socială am putea spune, am crede că problema nu e la noi, ci la cel care nu a vrut să ne sprijine. Nu fac nicio exagerare spunând asta, ci afirm cu tărie că mi s-a și întâmplat să fiu întrebată ce fac, dar să nu se mai aștepte răspunsul meu. Culmea, am fost singura din tot grupul care s-a prins că ceva nu funcționa în comunicarea cu ceilalți.             Acestea fiind spuse, după cum știm că rugăciunea ar trebui să fie, în esența ei și un dialog, tragem concluzia că avem tendința să nu Îl ascultăm pe Dumnezeu.

A repeta cuiva de sute de ori aceeași rugăminte este, în mod clar, obositor și sâcâietor, și nu e tocmai cea mai bună variantă. Nici cu Dumnezeu nu putem comunica decât într-un mod frumos, cu multă răbdare și sinceritate mai ales. Trebuie să Îi lăsam timp să ne răspundă, asta e, de asemenea, foarte important. Dar nu știu cum Se întâmplă că patimile din sufletele omului îl fac ca uneori să își dorească tot felul de lucruri care nu-i sunt de niciun folos sau chiar spre pagubă sufletească. Acela e momentul în care omul își dorește ceea ce nici Dumnezeu nu vrea pentru el. Când omul își dorește altceva, El nu forțează lucrurile, așa cum nici noi nu ar trebui să îi forțăm pe ceilalți să vrea ceea ce nu își doresc. Din fericire pentru noi, Dumnezeu nu face tot ce îi cerem noi pentru că știe cât de mult rău ne dorim singuri, deși inițial ni se pare că răul e un bine extraordinar. Domnul are căile Sale neînțelese de sufletul împătimit al omului, de ochii lui orbi de neștiință, de uitare…

Răul de acum câteva luni e cel mai inedit bine care ni se poate întâmpla. Încrederea pe care I-o acordăm lui Hristos este directă proporțional cu darurile pe care le vom primi de la El. Așa de tare cred în asta! Sunt atât de conștientă că Hristos știe cel mai bine ce am eu nevoie, ce nu am nevoie, ce oameni trebuie să îmi treacă pragul sufletului și ce oameni nu. Noi nu știm bine cum stau treburile cu cei din jurul nostru, dar Dumnezeu îi cunoaște pe toți și poate avea mare grijă de acest aspect. Mă bucur să văd cum Domnul lucrează atât de finuț cu sufletul meu, cum îmi umblă prin trecut pentru că L-am lăsat să facă asta, pentru că L-am rugat să facă asta tocmai din pricina faptului că e Singurul care poate fi acolo, care poate repara ceea ce neștiința și încăpățânarea mea a rănit. Uitându-mă în trecut îmi dau seama că cel mai mult m-am rănit singură. Nimeni nu a lovit mai tare în sufletul meu în afară de mine. Dar bucuria cea mai mare nu e pentru că conștientizez asta, ci pentru că nu mai contenesc să Îi mulțumesc pentru cum a rânduit lucrurile și oamenii din viața mea. Cum a știut să trimită oameni pentru fiecare durere, pentru fiecare gol existent în sufletul meu. Îmi aduc aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care spunea că Dumnezeu intervine în viețile oamenilor atunci când totul duce la pierie. Cred asta pentru că văd atâtea exemple în jur! Dumnezeu schimbă lucrurile atunci când te aștepti mai puțin, atunci când crezi că nu va fi mai bine, că totul e într-o monotonie din aceea care omoară și ultimul gram de nădejde din tine.

Poate cea mai gravă și periculoasă boală a perioadei pe care-o trăim este tristețea. Voi reveni cu un articol despre una din cele mai impresionante cărți pe care le-am citit până acum, carte ce conține scrisorile din exil ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Găsim acolo cele mai bune sfaturi pentru a reuși să ne ridicăm din depresie, dintr-o tristețe care ne fură lumina ochilor și puterea de a vedea frumosul fiecărei zile, binecuvântarea acestei vieți minunate.

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, ne certăm cu noi. Avem nevoie de o împăcare cu sufletul nostru înainte de o împăcare cu cei din jur. Dacă ne împăcăm cu noi și acceptăm ceea ce ni se întâmplă, fără a fi frustrați și triști că starea materială sau sufletească în care ne găsim nu este ceea ce ne-am dorit, nu este încă la stadiul la care am vrut, am programat noi să fie, ne va fi bine. De-abia atunci când ne vom lăsa trecutul să fie vindecat de Hristos și ne vom trăi prezentul cu o mulțumire a binecuvântării Sale revărsată zilnic asupra sufletului nostru în căutare de frumos, vom vedea și minunea de a primi de la Domnul un viitor liniștit în brațele Lui.

Cum ne simţim?

1014246_476693685772834_478135714_n

Plouă iar. Veţi spune că am o problemă cu ploaia, chiar o obsesie legată de acest lucru. Când plouă, Cătălina se mai gândeşte să mai scrie ceva legat de asta. Poate aveţi dreptate. Vă mărturisesc că aş mai scrie câteva romane care să înceapă tot cu ploaia aceasta minunată care îmi răcoreşte sufletul, conştiinţa şi care mă face să mă liniştesc instantaneu. Verbul “a ploua” este impersonal, cu toate că eu i-aş putea da un subiect. Dumnezeu plouă… Da, îmi place să privesc ploaia pe fereastra casei mele, pe acolo pe unde în copilăria mea vedeam pădurea falnică de brad din spatele grădinii. Acum nu mai e. Ar trebui să privesc cum plouă peste rănile lăsate de drujbe. Pământul din spatele grădinii mele e plin cu răni din care curge sânge sau lacrimi. Nu ştiu ce, dar parcă nici nu mai e aşa important. Să ai răni aproape de casa în care locuieşti nu e tocmai uşor. Îmi amintesc că aceeaşi senzaţie o aveam şi când, mică fiind, mergeam să mă plimb prin grădină şi vedeam că existau crăpături atât de adânci încât îmi încăpea mâna în ele. Mă speriam şi mă întrebam adeseori dacă nu cumva pământul mă va înghiţi la un moment dat. Timpul avea să treacă şi să îmi arate că privirea nu trebuie lăsată numai în pământ, nici doar asupra celor din jur, ci mai curând spre cer. Cerul avea să mă înveţe că e tare bine să nu cugeţi atât de mult la răni, cât la vindecarea lor.

Aşadar, şi acum plouă. Nu privesc pe fereastra casei mele, spre fosta pădure. Sunt în Bucureşti. Este multă vreme de când mi-am propus să scriu un articol despre cum ne simţim pe noi înşine sau unii pe alţii. Mă gândeam că cel mai frumos lucru care se poate întâmpla între doi prieteni este acesta, de a se simţi unul pe altul. Cred că fetele reuşesc adesea asta, căci sensibilitatea lor are valori mai ridicate. Băieţilor li se întâmplă mai rar. Dar pentru că şi bărbaţii plâng câtedată, cred că şi ei au momente dese în care reuşesc să simtă, sufleteşte vorbind, starea celei de lângă ei. Un “Te iubesc!” nu are, din punctul meu de vedere, atâta greutate ca simţul acesta extraordinar de a înţelege sufletul omului de lângă tine. În timp ce poate multe fete caută oameni bărbătoşi, duri, în prejma cărora să se simtă ocrotite, eu vin să răstorn piramida. Dacă vreţi să vă simţiţi ocrotite şi atunci când nu-l aveţi lângă voi pe soţ/prieten,   luaţi-L ocrotitor pe Hristos. Eu vă îndemn să căutaţi bărbaţi sensibili. Nu, nu mă refer la oameni care într-o situaţie mai grea să vă lase pe voi să rezolvaţi problema în timp ce ei plâng, ci la unul care să aibă o sensibilitate duhovnicească. Bărbatul care este sensibil în cele duhovniceşti, care are o evlavie deosebită către Maica Domnului, care nu vrea tot timpul să arate câţi muşchi are, e un om … minunat. Da. Nu tăria de caracter face totul, ci gingăşia cu care foloseşte tăria. Oare sună prea complicat? E un pic mai greu de pătruns, dar… e necesar. Femeile nu-şi doresc oameni brutali, ci oameni frumoşi. Oare poţi fi brutal şi frumos în acelaşi timp?

Aşa cum reuşim să îi simţim pe alţii, aşa ar trebui să pretendim şi simţul altora. Dacă noi nu avem sensibilitatea şi răbdarea de a-l asculta şI de a-l înţelege pe aproapele, nu trebuie să cerem aşa ceva de la alţii.

Fraţilor, dacă aveţi încă vreun gram de sensibilitate în adâncul sufletului vostru, nu ascundeţi nimic! Nu e deloc un lucru rău, chiar dacă sunteţi bărbaţi. Nu încercaţi să pozaţi în ceea ce nu sunteţi, că e un lucru caraghios. Ceea ce impresionează este sinceritatea, sensibilitatea, discreţia, gingăşia aceea finuţă cu care bărbatul acela puternic din tine, cel care citeşti asta, ştie să mângâie fruntea obosită a domniţei de lângă.

Acum vreun an scriam tot despre asta. Văd că perioadele revin, uneori. E bine. Ridicaţi-vă frunţile obosite şi priviţi Cerul. Aşa a făcut în jurul anului 400 şi sfântul Ioan Gură de Aur. În 404 scria mulţime de scrisori, din exil. Nu îi era uşor nici lui, nici celor care-l iubeau. Dar atât de multă putere era în ceea ce scria, că reuşea să ridice, spre exemplu, sufletul deznădjduit al diaconiţei Olimpiada spre culmile cerului. Nu era puţin lucru, de aceea mă gândesc că bucuria comuniunii dintre noi, care deocamdată e foarte mică, ar trebui să crească. A ne simţi unul pe altul înseamnă a ne bucura unii în sufletele altora. E minunat să îţi odihneşti sufletul în Hristos, dar bine este şi să-l odihneşti în sufletului aproapelui care-l are pe Hristos. Propunere de zi ploioasă, dar frumoasă: să ne luăm sufletele-n braţe!

Faci ce vrei, dar știi ce faci !?

clep

 

Timpul lăsat în urmă ne stă uneori în spate și culmea, e mai greu decât am fi crezut. Dacă sunteți atenți, mai puteți auzi uneori bătrânii spunând că au adunat ani mulți care le provoacă dureri. În afara celor fizice, cred că este aici și o problemă de moralitate, o idee strict sufletească care tinde să fie dată la o parte în ultima vreme. Timpul trece, dar sufletul rămâne. Cred că aici stă fundamentul pe care ar trebui să fie clădită gândirea noastră. Oamenii vor să uite ce fac, dacă se poate să nu își asume în mod public și personal acțiunile întrepinse chiar de ei. Or, din păcate, trebuie să ni le recunoaștem pe toate. Dacă nu facem asta aici, cu siguranță va trebui să o facem la Judecată, în fața Mântuitorului. Ni se vor arăta toate și nu vom mai putea tăgădui nimic.

Tineri fiind, pentru a fi mai concisă, avem dorința de a încerca tot felul de experiențe. Nu e un lucru rău, e bine să ai curajul de a încerca, dar trebuie să ai în același timp și conștiința faptelor tale. O cunoscută reclamă avea textul titlului acestui articol și îmi aduc aminte că în perioada în care apăruse pe la noi, s-a organizat o întreagă conferință pe tema aceasta. Din câte știu, nu era o întrebare pe atunci, ci o exclamație. Eu însă o voi folosi sub formă interogativă, tocmai pentru că am conștientizat că de foarte multe ori acționăm fără să ne dăm seama ce-i cu noi, în adevăratul sens al cuvântului. Facem ce vrem, dar știm ce facem? Că dacă nu știm, mai bine nu mai facem. Oare știm că atunci când spunem un cuvânt nu tocmai potrivit, e posibil ca receptorul acestuia să fie rănit, să sufere din cauza noastră? Cei din jurul nostru suferă, în mod clar, atunci când nu ne comportăm cum trebuie, atunci când spunem cuvinte fără rost, atunci când nu avem sensibilitatea de care sufletul aproapelui nostru are nevoie. Omul duhovnicesc este, din punctul meu de vedere, de o mare sensibilitate. Omul duhovnicesc, fiind sensibil, simte suferința celui de lângă el, deși nu este evidentă. Cred că nu este vorba aici de intuiția feminină, cât este vorba de simțământul duhovnicesc. Sensibilitatea unui om ne arată cât de mult îl poate simți pe cel de lângă el. Atât de mult mă emoționează oamenii sensibili! Da, mai sunt o mulțime de oameni sensibili, foarte simțiți, care nu știu cum să facă pentru a împlini mai bine cuvintele Mântuitorului. Aceia sunt oamenii care merg cu demnitate pe stradă, care-și duc zilele punându-și mereu întrebări creștinești, care în orice fel de situație știu că indiferent de bucuria sau necazul ei, Hristos se află acolo, în sufletul lor. Aceia sunt oamenii care depășesc tot ceea ce unii consideră de netrecut. Sunt oameni frumoși care își trăiesc fiecare clipă cu bucuria revederii Lui, cu minunea de a trăi o viață care nu, nu îți aduce fericirea de acolo de unde o vrei tu și nici atunci când o vrei tu. Aceștia au găsit o Cale de a fi fericiți chiar dacă cei din jur le înșiră sute de motive pentru a nu fi așa; își asumă traiectoria pe care o urmează și se bucură zilnic de asta. Au învățat că fericirea nu vine din lucrurile lumești. Fericirea vine din nemurire, din adâncul sufletului ancorat de Hristos. Lucrurile, faptele omenești aduc o fericire care poate să cadă în orice moment. Îmi amintesc cuvintele unui părinte legate de persoanele care-s singure și au impresia că după ce vor întâlni pe cineva și se vor căsători, vor trăi într-o stare de bucurie continuă. Întrebarea părintelui era că, dacă consideri că venirea lui Ionel te va face fericită, nu ar fi mai bine să fii tu fericită și până vine Ionel? Da, bine-ar fi. Fericirea nu e dată de lucrurile palpabile. Îmi veți spune că și aceea e fericire. Este, dar e una trecătoare. Cât de mult ne bucurăm de un lucru nou achiziționat? Nu prea mult. În schimb, încercați să vedeți cât vă bucură viața întru Hristos. Cât de mult vă bucură momentul în care Îl simțiți în suflet, cât de bine vă simțiți când există între voi și cei care trăiesc la fel, o comuniune extraordinară?

Viața creștinului autentic nu e blazată, ci înfloritoare. Cel care trăiește întru Hristos nu e trist și cu haine negre. Acestea sunt niște extreme pe care lumea a dorit să le expună ca exemple. Dar nu, nu este deloc așa! Oamenii care trăiesc frumos sunt fericiți, știu să își petreacă timpul frumos, cu tot felul de activități, eventual ieșind cu prietenii undeva.  Își trăiesc clipa, fac ce vor și în același timp, știu ce fac. Sunt conștienți că fiecare activitate pe care o au rămâne undeva acolo, imprimată în sufletul lor sensibil la cuvinte, la gesturi, la omenesc  în general. Toate trec, dar efectele tuturor evenimentelor sunt acolo. Le puteți găsi și voi pentru a vedea dacă mergeți drept sau nu. Hristos vă poate, din fericire, răspunde la toate întrebările trecutului. El poate umbla prin trecutul vostru și cred că toți avem nevoie de asta. Doamne, vindecă-mi trecutul pentru a avea un viitor sănătos!

A fost odată…

People-come-into-our-life-for-a-reason

 

Atât întuneric în juru-mi, atâta liniște în mine și-atât zbucium în afara mea! Mă uitam pe fereastra sufletului meu și am văzut urmele unor oameni pierduți. Ceața de dincolo de geam i-a învăluit în întregime și nu i-a mai lăsat nici măcar să își lase amintirile în urmă. Da, sunt oameni care trec prin viața noastră chiar mai repede decât frunzele copacilor. Uneori pleacă pentru că le cerem asta, alteori pentru că așa își doresc ei. Momentele când pleacă pot fi marcate de scene dureroase. Omul este obișnuit, din păcate, ca atunci când se simte părăsit, să arunce cu vorbe care să doară. Cel care părăsește simte nevoia să îl atingă pe cel părăsit acolo unde-l doare mai tare.  Cel părăsit își dorește, de asemenea, să nu rămână mai prejos. Atunci pornește conversația aceea dureroasă pe care ați avut, probabil, ocazia să o auziți. Nu mă refer în acest articol la o despărțire a unui cuplu, ci la orice fel de despărțire dintre doi indivizi, oricare ar fi ei.

După cum spuneam, sunt oameni care iau hotătârea să plece din viața noastră. În ceea ce mă privește, cam târziu ce-i drept, încerc să nu mă mai consum sufletește atât de tare când sunt pusă iar într-o astfel de situație. Omul poate intra în viața mea, la fel cum poate ieși. Nu oblig pe nimeni nici să intre cu forța, nici să plece cu forța. Fiecare e liber să facă ceea ce dorește, ceea ce simte că e mai bine pentru sufletul său. De altfel, am mai scris despre asta într-unul dintre articolele trecute. Întrebarea însă este alta. Ce facem atunci când omul care decide să plece aruncă cuvinte necuviincioase, eventual ne reproșează niște lucruri inexistente?

În calitate de scriitor, unii ar spune persoană publică, deși am impresia că e cam mult spus așa, am ocazia să întâlnesc foarte multe tipuri de oameni. Ei îmi scriu, fie pentru că simt că i-aș putea înțelege, fie pentru că au nevoie de ceva, fie doar pentru a îmi transmite părerea despre cărțile mele. O parte din ei îmi rămân aproape sufletește, și-i simt. O altă parte, poate pare greu de crezut, au tendința de a îmi reproșa fiecare virgulă pusă greșit. Nu scriu acest articol pentru a mă plânge, că nu am niciun motiv, ci pentru a vă arăta că și mie mi se mai reproșează probleme în comunicare și, mai nou, carențe în educație. Concluzia mea e că există oameni cu mari probleme, cu niște goluri din copilărie probabil, lipsuri care nu-i lasă nici pe ei în pace. Când omul nu are pace în suflet, nu suportpă nici pacea celui de lângă el. Ce credeți că face atunci? Îi tulbură și pe cei de lângă. Așadar, dacă aveți obiceiul să fiți la fel de sensibili așa cum sunt eu uneori (cam des) și să puneți suflet chiar și în cea mai neînsemnată conversație, ar fi bine să fiți mai atenți. Primele reproșuri primite au avut urmări în sufletul meu, tot din cauza mea. Nu oamenii din jur ne rănesc, ci noi ne lăsăm răniți. Ne punem speranțe în bunătatea celor de lângă noi, bunătate care uneori are cote mai mici decât avem noi impresia că are.

Vreau să îmi îndrept atenția asupra unui aspect mai puțin vizat. Am avut minunata ocazie de întâlni în ultima perioadă persoane care, deși nu erau absolvenți de Litere, îmi comentau și analizau fiecare cuvânt pe care îl scriam. Vorbesc cât se poate de serios. Dacă sunteți în situația de a analiza cuvintele celor de lângă voi și de a vă gândi: Oare ce a vrut să spună cu asta? , să știți că nu e de bine.  Nu ar trebui să vă intereseze etimologia cuvântului sau sensurile lui metaforice. Aceeași problemă este și dacă atunci când cel de lângă încearcă să vă explice de ce a luat anumite decizii. Asta nu înseamnă că vrea să pară mai bun decât e, ci că vrea să vă pună la curent cu o anumită problemă, eventual cu rezolvarea ei. Atât de tare mă mâhnește câteodată când văd cum mi se analizează cuvintele, virgulele, toată punctuația dacă este timp! Nu, fraților! Dacă am ceva de zis în realitate, nu folosesc metafore, nici alte figuri de stil. Spun direct ce am de spus! Apoi, a doua problemă. Dacă nu răspund pe loc, nu înseamnă că sunt încrezută, ci că stau prost cu timpul sau pur și simplu că atunci când mi-ați trimis mesajul, am avut ceva mai important de făcut. Nu mai reproșați celor din jur probleme inexistente, vă rog! E atât de ciudat când mă trezesc cu astfel de replici, că uneori nu știu cum să reacționez. Alteori cred că e doar o glumă, iar când constat că omul care-mi vorbește e serios, rămân … stupefiată.

Ce vreau să transmit aici?

În primul rând, dacă aveți obiceiul de a analiza tot ce face/zice cel de lângă și vi se pare vouă că are ceva de ascuns, gândiți bine, doar vi se pare. Nu are nimeni, nimic cu voi, nici nu vă ia peste picior. Fiți liniștiți, acordați-i răbdarea voastră și încercați să nu luați decizii și să aruncați cuvinte înainte de vreme.

În al doilea rând, cei care aveți ocazia de a interacționa cu persoane care își varsă problemele pe voi, încercați să nu vă lăsați răniți. Fiecare le are pe ale lui, nu puneți la inimă cuvintele celor care nu știu să le folosească cum și când trebuie…

În concluzie, nu fug de oameni, ci de neputințele lor. Nu am nimic, cu nimeni, însă sensibilitatea mea fuge de cuțitele neputințelor altora. Ne rănim destul singuri, nu cred că duce cineva lipsă de vreo durere. Cu iubire față de toți, dar cu reticiențe față de posibilele dureri pe care omul cu probleme reale, vizibile de lângă noi, ni le poate provoca. Fiți cu luare-aminte, aveți și voi, atât cât se poate, grijă de sufletul vostru, rugându-l pe Hristos să vă apere în toate împrejurările vieții!

 

Pesimismul meu optimist

pptimism i

 

De ceva vreme ajung la mine tot felul de opinii cu privire la activitatea mea literară. Una din ele este cea conform căreia  Cătălina Dănilă ar fi scriitorul pesimist al zilelor noastre. Au fost însă și alții care au înțeles că pesimismul meu de suprafață ascunde în adâncurile lui un optimism foarte duhovnicesc. Tema pesimismului a fost tratată, între noi fie vorba, chiar și de critici. Maiorescu scrisese despre pesimismul în literatură și viață, eu însămi fiind foarte interesată de acest aspect, mai ales în privința cărții. Așadar, pesimismul a existat și încă există, nu e nimic de obiectat. Ceea ce trebuie dat la o parte este caracterul său. Pesimismul meu nu poate fi total în niciun caz, tocmai pentru că Hristos nu mă lasă până nu strecoară în el măcar puțin optimism. Ortodoxul autentic nu poate fi pesimist convins, poate nici măcar pesimist uneori nu ar trebui să fie, însă suntem oameni și avem căderile și neputințele noastre. Nu poate avea stări pesimiste care să ducă la deznădejde tocmai pentru că el este conștient de bucuria pe care i-o oferă Hristos, Mântuitorul nostru. Atât de optimistă îmi este viziunea asupra vieții, încât nu m-am putut abține de la scrierea acestui articol. De altfel, nici motive de pesimism nu am. M-am educat și nu las nicio zi să treacă fără să îi fac bilanțul lucrurilor bune care mi s-au întâmplat. Dacă aș vrea să fiu pesimistă sigur aș găsi nenumărate motive, dar am ajuns la concluzia că nu merit asta nici eu, dar nici Hristos nu merită să îmi șteargă niște lacrimi care nu curg pentru ceva folositor. Nu mai vreau să găsesc vieții defectele, ci minunile. Nu greutățile, ci bucuriile. Nu durerile, ci mângâierile.

Pentru a oferi o perspectivă exactă asupra pesimismului meu, trebuie să o iau progresiv. Romanele mele, cele trei publicate până acum, au în paginile lor niște oameni trecuți la cele veșnice. Oamenii aceștia au trecut nu printr-un moment pesimist, ci printr-un moment inevitabil, normal, printr-o clipă prin care fiecare dintre noi va trece. Repet, nimic nu e pesimist în asta. Maturitatea duhovnicească te face să conștientizezi că nu poți depăși acest moment decât înfruntându-l. Am scris lucrurile acestea pentru a transmite mai ales generațiilor tinere de faptul că fiecare, la un moment dat, părăsește lumea vremelnică. De reținut este faptul că oamenii a căror trecere o semnalez sfârșesc, în general, bine. Personajul care se sinucide în “Romanul omului bolnav de toate” este acolo tocmai pentru a evidenția faptul că există oameni care nu îți sfârșesc viața așa cum ar trebui. Din nou, el este acolo cu un scop bine definit.

În ceea ce privește articolele mele, voi vorbi pe scurt doar despre unul dintre ele, cel mai citit și apreciat. “Realții forțate&familii divorțate” este articolul care a stârnit multă zarvă. Trebuie făcută precizarea că am scris asta pentru a trage un semnal de alarmă. Există zeci de cazuri de familii divorțate și alte zeci de relații forțate care vor ajunge curând în prima categorie. Nu e niciun pesimism aici, ci un realism clar. Nu pot visa lucruri frumoase dacă în fața mea se vede în mod cert în ce direcție merge lumea. În finalul articolului am ținut să transmit că relații frumoase și familiie fericite există și vor mai exista. În niciun caz nu merg pe ideea că nu mai există oameni minunați care pot întemeia niște familii grozave, în care lucrurile să fie așezate frumos de către Hristos. Cred asta cu toată inima, căci altfel cu adevărat aș fi un om pesimist și fără Dumnezeu.  Fiecare să aibă răbdare, oameni minunați mai sunt, cu siguranță și ei își doresc să fie întâlniți. Relații frumoase există și astăzi, le mai privesc și eu cu drag și mă rog Domnului să îi binecuvinteze cu Harul Său pentru a duce împreună o viață liniștită în Biserică. Nu mă îndoiesc nici de faptul că cei care încă nu au găsit omul potrivit, îl vor găsi. Are grijă Dumnezeu de fiecare, sunt atât de sigură de asta! El, care ne știe cel mai bine, cum ar putea să ne lase? Niciodată! El este atât de conștient și știe atât de bine ce avem noi nevoie, ce ne doare, ce ne macină, ce ne face să plângem și ce ne ține-n insomnii atât de tulburătoare… E cu noi, fraților! Repetați asta de câte ori puteți, încercați să conștientizați asta zilnic. Nu e momentul să căutăm motive tristeții, ci bucuriei. Mă bucur de frunzele atât de frumos colorate care tot își părăsesc copacul. Căderea frunzelor este de fapt plânsul copacului. V-ați gândit vreodată cu frunzele sunt lacrimile copacului? Voi poate nu, eu sigur m-am gândit pentru prima oară chiar azi. Nu cumva copacul își plânge frunzele tocmai prin ele, nu prin lacrimi? Poate ar trebui să învățăm din asta. Să ne plângem și noi lacrimile prin lacrimi și să le lăsăm, ca și copacul, jos. Să nu le mai aducem în inima noastră, pentru că de cele mai multe ori lacrimile întrețin pesimismul în noi.  Uneori îl mai avem, poate tocmai pentru a ne conștientiza neputințele. Dar cu Hristos toate se schimbă în nădejde…

Așadar, în finalul unui articol plin de pesimismul meu optimist, vă asigur de nădejdea pe care sufletul meu de om îl are. Voi transmite bucuria pe care Hristos o tot picură în sufletul meu, prin articole, romane, poezii, conferințe și tot ce va mai urma. Doamne, ajută!

Rugă

luna

Te rog să-mi fii și lacrimă și zâmbet,
Te rog să-mi fii un umăr ca să-mi plâng
nevoia sau durerea în vreun cântec.
Te rog să nu mă uiți când iar mă frâng!

Te rog să-mi fii Tu dorul cel din urmă,
Te rog să mă trezești din somnul greu
ce mă cuprinde-n suflet. Tu îl curmă
și-aproape în ispite fi-mi mereu.

Te rog să nu mă uiți când mintea-mi rece
Te uită sau te-alungă ne-ncetat
din inima și viața ce îmi trece
și se-adâncește doar înspre păcat.

Te rog să nu mă crezi când neștiința
sau chiar păcatu-Ți zice să Te-ascunzi
de mine, ce-am pierdut iarăși credința,
ci în iertare iar să mă scufunzi.

Te rog din nou, Tu, Doamne, nu pleca
urechea-Ți când nu știu ce tot Îți cer.
Tu poți din nou atunci a mă ierta,
eu pot din nou să-nvii, nu iar să pier.

T e rog să-mi uiți trecutul ce mă doare.
Tu știi că eu nu pot și înțelegi.
Când sufletu-mi încet, mereu tot moare,
Tu drumul potrivit să mi-l alegi.

Te rog în noaptea asta cu lumină,
să mă îndrumi spre bine, priveghind.
Tu sufletu-mi în taină mi-l alină,
eu negreșit, a Ta să fiu, iubind.