articole catalina danila

now browsing by tag

 
 

Rugă

Rugă

Doamne, pune-un bob de rouă peste arșița din mine
și-mi da iarăși haină nouă! Vreau să mă-nțeleg cu Tine!
Iar Tu știi atât de bine ce-i în mine, cum sunt eu,
c-ai putea într-o clipită să-mi iei tot ce duc mai greu!

Doamne, pune-un strop de viață peste dorurile mele
și sădește tu verdeață unde e uscat de rele.
Tu, doar Tu mai poți răzbate peste tot ce a apus,
c-ai putut să-nvii și oameni care-n zbor, plecat-au Sus.

Doamne, pune-o lacrimă preasfântă peste răni nevindecate,
peste tot ce nu se vede, peste tot ce nu-i dreptate.
Tu ești Singurul ce știe adevărul ce-i în noi,
tu ne vezi așa cum suntem. Fără Tine, suntem goi!

Doamne, pune-un zâmbet sfânt și bun peste chipuri părăsite
de iubire și de oameni pe nedrept batjocorite.
Știi, O, Doamne, cum e omul, că-i sensibil și firav
și că deseori e singur când ajunge la necaz!

Doamne, pune-un gând în mintea omului ce nu mai știe
că întreaga noastră viață e-un motiv de bucurie!
Fă-ne conștienți de faptul că de-om fi mereu cu Tine,
toate ale vieții noastre se vor îndrepta spre bine!

Doamne, ajută-ne în toate și ne fii pavază tare!
Vreau să mă-nțeleg cu Tine, căci altfel, sufletul doare!
Iar apoi, în clipe grele, să îmi spun ca-ncurajare:
Dumnezeu mi-e prieten bun, am pășit cu El pe mare!

Motto: Viața aceasta este ca o întindere de apă. Dacă nu ai încredere să pășești pentru a merge mai departe, mori (uneori trupește, alterori sufletește). Și cine are încredere să pășească pe mare fără Hristos?

de Cătălina Buzățelu 20 Ianuarie 2017

Minune

dimi

Mi-am dorit, Doamne, știi prea bine,
un pui de om, să semene cu Tine.
Ș-am crezut, Doamne, c-ai uitat
Căci, neștiind nimic, m-am întristat.
Pentru un timp, cu rugăciuni în taină
m-am îmbrăcat mereu în nouă haină
și istovind din așteptarea mea,
am resimțit ușor Iubirea Ta.
Cu gingășie ai sădit în mine
ce mi-am dorit mai sfânt, eu de la Tine.
Iar după nouă luni, pe înserate,
cu lacrimi și iertare de păcate,
un înger … a venit la mine.
Și știi prea bine… Semăna cu Tine!

Toamnă

toamna

Venit-a toamna iar, cu frunze-ngălbenite,
cu ploi ce par să țină o veșnicie-n clipe,
cu gânduri noi, cu pace, războaie, promisiuni,
cu oameni la tot pasul ce țin în pumni, minuni.

Venit-a toamna iar și totul e-n schimbare.
Noi n-am ramas la fel, dar iarăși ni se pare
că suntem cei mai buni. E o greșeală mare,
dar ne dorim să credem la fel în continuare.

Venit-a toamna iar, cu prietenii de-o viață
ce au statornicii ce-atârnă de o ață…
cu oameni vechi și noi, cu zâmbete și lacrimi
ce reușesc încet să-acopere din patimi.

Venit-a toamna iar, în suflete ne plouă,
și mergem către preot, luând iarăși haină nouă.
Păcatele ne iartă, tu Doamne, bun și blând
ascultă-mi rugăciunea! La mine ești, în gând!

Venit-a toamna iar, vă scriu din depărtare;
dar v-amintesc cu drag și bucurie mare,
că-n sufletele în care Hristos sălășluiește,
acasă e oriunde. Fii fericit, iubește!

Cătălina Buzățelu, 11.10.2016

Prietene drag

prietene drag

Prietene drag, așează-mi-te-alături
și spune-mi ce mai e cu viața ta.
N-am povestit demult, dar n-am uitat
ca zilnic tu să fii în ruga mea.

Vezi, prieten drag, durerea ce-i în lume
și sprijină pe altul când i-e greu.
Te vei sfinți lucrând doar fapte bune,
te rog, smerit. Ascultă sfatul meu!

Fii, prieten drag, model de omenie,
fii zâmbet și speranță pentru mulți.
Necazul să-l îmbibi în veselie,
și sprijin să le fii celor cărunți.

Ascultă, prieten drag, și nopțile de vară!
Hrănește-ți sufletul cu liniște și cânt
de greiere, de iarbă, de tot ce te-nconjoară,
de soare și de ploaie, de minunatul vânt.

Zâmbește, prietene, gândind mereu
că ești în mâinile lui Dumnezeu!
Uitându-mă la tine, eu voi ști
că în Hristos trăind, nu vei muri.
Și-atât mi-ar trebui, smerite suflet
ca toată viața mea, în taină să mă bucur!

7 iulie 2016, Cătălina D.B.

Raiul căsniciei există?

raiul
Mi-aș fi dorit ca în perioada de dinainte de căsătorie să am ocazia să citesc sau să ascult măcar câteva idei despre ce se va petrece cu mine, cu sufletul meu după ce voi face acest mare pas. De auzit nu pot spune că nu am auzit, însă nu ceea ce aș fi vrut să aud ca să mă convingă că această mare taină va duce într-adevăr la ceva bun, la ceva frumos. Din păcate, familiile din jurul nostru nu sunt întotdeauna demne de luat ca exemplu și asta îl face pe tânărul care se gândește la căsătorie să își pună mari semne de întrebare asupra acestei decizii. În situația aceasta m-am aflat și eu. Nu știu cum se făcea că tot ceea ce auzeam mă făcea să fiu din ce în ce mai descumpănită. Articolele vorbeau despre cât de greu este să suporți un om toată viața lângă tine, despre incompatibilitățile pe care nu le poți vedea dinainte, despre certuri și altele asemenea. Cărțile aveau titluri ca «Νu te mai suport!», iar în jurul meu mai vedeam și familii care păreau a fi fericite, însă niciuna așa cum îmi imaginam eu că aș vrea să fie a mea. Astfel stând lucrurile, curaj prea mare nu îți oferă nimeni, mai ales dacă ai vreun gând de căsătorie la o vârstă “fragedă”, adică sub 25 de ani. Lumea te îndeamnă să îți mai trăiești viața, nu să te legi de mâni și de picioare de-un om alături de care, și-așa ai de stat o viață întreagă. Concepția aceasta îi face pe tinerii zilelor noastre să amâne momentul cât mai mult cu putință și fac asta crezând că e un lucru care le va aduce mai multă bucurie.
Singurătatea simțită de foarte mulți tineri ai zilelor noastre este, din păcate, extrem de prost înțeleasă. Nici eu n-am înțeles-o decât după ce m-am căsătorit. Deși aș fi crezut că până să mă căsătoresc nu am avut parte de o perioadă foarte fericită, aveam să descopăr că nu a fost așa. Cred că Dumnezeu ne mai lasă și singuri uneori, pentru a ne vedea pe noi înșine, pentru a ști dacă suntem sau nu pregătiți pentru a fi alături de cineva. E o perioadă cu adevărat binecuvântată în care ai timp de meditat, de rugăciune, de libertate înțeleasă în sensul bun al cuvântului. Însă după acea perioadă, atunci când ajungi să cunoști pe cineva, nu știi ce înseamnă să ai răbdare pentru a vedea dacă este sau nu persoana potrivită. Atunci, dacă ai deja 30-35 de ani, normal că nu-ți mai permiți să stai încă câțiva ani ca să vezi dacă e bine sau nu să te căsătorești. Așa că aștepți un pic și…faci pasul. Dacă ai sub 30, nu te îngrijorezi. Ai o viață înainte. Te bucuri de o libertate pe care societatea ți-a prezentat-o atât de bine până atunci! Așa că te întrebi pe bună dreptate, ce-i familia? Un mic iad care-ți ia libertatea, fericirea, tot? Sau un rai pământesc de care te bucuri în fiecare zi, cât poate sufletul tău de tare? Oare viața aceea întreagă pe care trebuie să o trăiești alături de un același om, îți va ajunge sau este deja prea mult?
Aș vrea să am cuvinte pentru a descrie ce înseamnă căsătoria în Biserică, însă, din păcate, nu le găsesc. Nu cred că aș putea, cu toată experiența de a scrie și bunăvoința mea, să pot descrie cât de mult mi-aș fi dorit ca înainte de α mă căsători să știu măcar câte ceva despre bucuria pe care o simte o femeie în sânul unei familii binecuvântate de Dumnezeu și cât de important e bărbatul iubitor în viața unei femei sensibile. Acum știu că viața întreagă ți se pare atât de scurtă atunci când ai lângă tine un om atât de minunat, așa cum e soțul tău!
Aș vrea să-ți spui ție, celei necăsătorie încă, că te așteaptă ceva muuult mai frumos decât îți poți închipui acum. Te așteaptă zile întregi de zâmbet, de bucurie sufletească imensă pentru lucruri atât de mărunte, pentru lucruri care atunci când erai singură nu te făceau nici măcar să zâmbești. Te așteaptă zile senine, pline de iubire și protecție, de stimă și atenție, de rugăciune și bunăvoință. De-abia atunci vei înțelege că într-adevăr, dragostea nu cade niciodată. Nu are unde să cadă, nu poate să cadă, tocmai pentru că nu e susținută de nimic omenesc. Hristos e cel care o susține, care ține în brațele Sale familia și dragostea care a unit-o. Oare mă fac cât de cât înțeleasă? Gândește-te la cum îți simți sufletul când ai o bucurie imensă, cea mai mare bucurie pe care ai trăit-o în viața ta și gândește-te cum va fi când îți vei simți sufletul așa în fiecare dimineață, atunci când te vei trezi și vei vedea că omul pe care-l iubești este lângă tine și că amândoi sunteți lângă Hristos, că trăiți fiecare ceas în El, în iubirea pe care v-a binecuvântat-o și care v-a făcut să înfloriți ca rămurelele din copacii primăverii. O bucurie atât de adâncă, atât de duhovnicească și …atât de normală, de umană, încât te face să te gândești dacă mai ești sau nu pământean. De aceea, atunci când m-am căsătorit și primeam urări de “Să vă iubiți ca-n prima zi”, mă bucuram și mă rugam să fie așa. Acum, însă, îmi dau seama că nu ar fi trebuit să îmi doresc asta. De ce? Pentru că Hristos face ca iubirea să înflorească, să devină mai frumoasă, mai plină de bucurie decât a fost la început. Iubirea înflorește și fizic, atunci când apar pruncii, atunci când fata de dinainte de căsătorie își simte viața din ea, cum se mișcă, cum trăiește prin ea și prin iubirea dintre ea și soț. Poate mai ales atunci îți dai seama că iubirea chiar este vie și că nu îți poate ajunge această viață pentru a-I spune lui Hristos câtă bucurie e-n sufletul tău. Desigur, familia nu este lipsită de probleme sau certuri, însă adevărul este că dragostea pe toate le rabdă, le crede, le nădăjduiește. Atunci când iubești și când ai binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ta și a soțului, simți, fizic vorbind, că nimic nu e de netrecut, că totul este posibil și cu adevărat, că dragostea este deasupra tuturor problemelor acestei lumi vremelnice. De aceea, cred că și amânarea cu o singură zi a căsătoriei, este, pe de o parte, o pierdere. Dacă ești sigură de faptul că vrei să ai un anumit om alături de tine, întreaga viață, căsătorește-te! Vei simți din prima zi harul lui Dumnezeu și vei conștientiza, sper, ca și mine, că bucuria adevărată de-abia de-atunci începe. Vă doresc tuturor familii binecuvântate, iar pe cei care trăiesc bucurii atât de intense în familie, îi îndemn să mărturisească acest lucru mai ales tinerilor care au atât de multă nevoie de astfel de cuvinte!
Curaj, tuturor! Slavă Domnului, raiul familiei există și poate fi simțit pe propria piele!

Bârfa și plăcerea din ea

barfa

Vă propun să faceți o paralelă între o pericopă evanghelică și un pasaj din Epistola Întâi a sfântului Ioan. Le recomand asta mai ales celor care încă nu au găsit ceva mai bun de făcut în viață decât să îi discute viața celuilalt, să îl judece și să nu contenească în a-și compara propria sfințenie cu nevrednicia altuia.

“Deci după ce au prânzit, a zis Iisus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei.
Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele.
Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele.”
Sfânta Evanghelie după Ioan (21 :15-17)

“ Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. ” Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan (4:20)

Dacă Hristos ar întreba: „Andreea/ Vasile/X/Y mă iubești?” iar respectiva persoană ar spune că da, dar urăște pe oricare dintre voi, se face vinovată de minciună. Nu-i iubește pe niciunul din ei…
Din această cauză, mă gândesc că e dureros să vezi câți din jur pot urî pe fratele lor, vorbindu-l de rău altora, făcându-i rău atât cât le stă și lor în putință și așa mai departe… Oare unul ca acesta îl iubește pe Hristos?

PS. Am postat fotografia aceasta tocmai pentru a atrage atenția asupra acestei GRAVE PROBLEME SUFLETEȘTI. Cel ce bârfește pe altul, nu îl iubește nici pe acela, nici pe Hristos.

Oamenii dezamăgesc atunci când încetează să iubească

dezamagire

M-am întrebat de multe ori de ce omul este tentat, de cele mai multe ori, să vadă întâi părțile negative ale celuilalt. De ce omul nu privește spre bunătatea celui de lângă el și de ce alege să strice prietenii de ani pentru greșeli de clipe? Oare este un comportament normal sau este o anormalitate generalizată și acceptată tocmai datorită acestei largi popularizări?
Atunci când iubesc, oamenii ar face orice pentru a nu dezamăgi. Omul iubitor este acela care încearcă să nu îl rănească deloc pe cel căruia îi poartă sentimente. Chiar dacă uneori greșește, cel care iubește știe să își ceară iertare, are această putere și nu stă mult să se gândească până să facă acest lucru. Acesta, omul minunat care are sentimente frumoase pentru cei din jurul lui, nu s-a gândit niciodată să caute nod în papură altuia, el pur și simplu nu acceptă să caute greșeli în comportamentul celuilalt. Deși uneori se lovește de neputințele, de părțile negative ale altuia, el privește tot la părțile lui bune. Și dacă credeți că este o idealizare aici, să știți că nu este. Omul care iubește, nu rănește. Și chiar dacă o face, știe să repare rănile, să ajute la reabilitarea prieteniei. Parcă atunci când te gândești cum ar trebui să fie cel care iubește, te cuprind sentimente de teamă. De ce? Tocmai pentru că ai ocazia de a realiza cât de puțini astfel de oameni sunt în viața fiecăruia dintre noi.
Continunând firul poveștii, ajungem la momentele în care X ne spune că Y, căruia îi purtăm un respect deosebit și o prietenie de ani, nu este așa bun cum pare. Ne întrebăm de ce. X ne răspunde. Acela a făcut așa, nu a fost corect, nu e așa cum credeai tu și așa mai departe. Vă vine să credeți că o astfel de conversație poată dărâma prietenii de atâția ani? Nici mie nu mi-a venit să cred până când Dumnezeu mi-a descoperit că merită să scriu încă un roman doar despre asta. Despre cum oamenii în care am avut încredere, oameni de care ne leagă ani de prietenie, pot să ne părăsească la propriu pentru că așa aud de la alții sau pentru că … pur și simplu li se pare că un lucru banal pe care-l facem, valorează mai mult decât toate bucuriile de până atunci.
Poate ar trebui ca atunci când dezamăgim să ne întrebam de ce am încetat să iubim. Cât de nesuferit poate fi un om (mai ales un prieten vechi) ca noi, simpli oameni trecători prin această viață, să ne permitem să decidem că cineva nu mai poate avea parte de sentimente bune din partea noastră. Și de ce, vine marea întrebare, omul este atât de fățarnic încât să le arate iubire, înțelegere și respect chiar și străinilor, iar când vine vorba de cei apropiați, de multe ori chiar de propria familie, să nu mai găsească nici un fel de resursă sufletească? De ce oamenii dezamăgesc mai ales pe cei care-i iubesc?
Căutând răspunsuri la întrebări de viață, continuam să iubim și să dezamăgim, să uităm și să ne aducem aminte, să păstrăm tăcerea în locul Cuvântului. Nu suntem sfinți, dar tindem spre sfințenie. O sfințenie la care se ajunge doar prin Iubire, nu rănind și făcându-ne că nu ne-am dat seama. Spune Psalmistul: “Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el.” Suntem asemănați îngerilor, noi cei care dezamăgim atunci când hotărâm să nu mai iubim…

Anunț

articol iunie

Dragi prieteni,

 

Sunt câțiva ani de când am început să scriu. Cărțile mele au fost uneori apreciate, alteori nu. Dincolo de toate laudele sau reproșurile, au stat oamenii a căror viață s-a schimbat după ce au citit una dintre cărțile mele. Vreau să vă mulțumesc tuturor pentru încurajare, pentru toate sfaturile și mai ales pentru rugăciunea în care m-ați pomenit. Cum fiecare perioadă este cu bucuriile ei, iată că urmează altceva în viața mea.

Vreau să vă anunț că este singura dată când am reușit să am un stoc din toate cele trei cărți existente pe piață. Mi-e dor de Tine, Doamne, Rana mea, suferința Lui și Romanul omului bolnav de toate. Nu sunt multe, dar încă mai sunt. Pentru că sunt dintre voi care le-ați vrut, dar nu am avut cum să ajung să vi le aduc sau cine știe ce altă situație, vreau să vă rog să vă gândiți dacă mai vreți vreun titlu pe care să-l primiți direct de la mine (cu autograf, eventual). Eu voi mai expedia doar luna aceasta colete, după care ele vor rămâne la mama. Ea se va ocupa începând cu luna iulie de distribuirea romanelor mele (cel mai probabil doar a celor existente, fără un nou stoc).

Așadar, îi rog pe cei care își doresc cărțile (fie pentru că nu le au, fie pentru că vor să le mai ofere cuiva cadou, spre folos duhovnicesc), să mă contacteze pentru a le expedia în timp util.

Vă îmbrățișez și sper ca în anii următori să ne putem regăsi în alte romane pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le voi scrie.

 

Cătălina

Povestea veverițelor

20150520_144633

Hristos S-a înălțat!

 

Povestea de seară

 

Vă scriu cu o mare bucurie-n suflet, așa cum o simt eu de câteva luni încoace. Acum vă scriu pentru că vreau să vă împărtășesc bucuria de a vedea veverițele acasă la ele. Nu e puțin lucru, nu? De ceva vreme mi-au atras atenția aceste animale, veverițele.  Acum vreo două luni, când mergeam spre biserică, am văzut două veverițe jucându-se într-un nuc din apropierea casei. Ne-au bucurat mult în ziua aceea, dar se pare că lucrurile bune aveau să continue…

Săptămâna trecută am mers până la mănăstirea Agapia, locul în care sunt multe de văzut. Mi-am spus că ar fi bine să urc și spre cimitirul mănăstirii, așa cum fac de fiecare dată. Acolo se află (puțin știu), mormântul părintelui Nicodim Măndița, mare duhovnic și scriitor. Urcând scările spre cimitir ne-au atras atenția două veverițe care alergau pe acolo, iar mai apoi o maică care le striga. Așa aveam să aflăm că acolo e o lume a veverițelor care nu mai au ce mânca, drept pentru care și-au găsit un protector într-o maică miloasă care le dă de mâncare. Mânâncă nuci, care…după cum știți sunt destul de scumpe. Spunea maica că are nevoie de nuci, că nu are nici acasă și nici bani să cumpere… Asta se rezolvă destul de ușor, dar de ce nu, dacă aveți vreo nucă pe-acasă, vă rog s-o aruncați spre mine sau spre Agapia…

Este prima dată când văd pe cineva hrănind veverițele cu mâna. Se apropie de maica și stau lângă ea să mănânce. Poate părea pueril, dar este cu adevărat extrem de frumos. Ceea ce am aflat atunci e că și maica are nevoie de ajutor. Nu ne-a cerut ajutorul, noi am întrebat cu ce o putem ajuta și am aflat că nu are lemne pentru iarnă. Acela a fost momentul în care ne-am dat seama că putem pune mână de la mână. Ar avea nevoie de o căruță de lemne care costă doar 250 de lei, bani pe care nu-i are. Dar nu se plânge. Se roagă.

Ce-ar fi să punem bănuț peste bănuț și să strângem de-o căruță de lemne? Ar fi o bucurie mare pentru noi, că putem ajuta, și pentru ea că este ajutată. Nu ne aruncăm spre sume mari. Dacă suntem 25 care vrem să oferim câte 10 lei, se rezolvă treaba. Pentru fiecare dintre noi, 10 lei nu e mult, dar pentru ea este foarte mult suma totală. Așadar, cine se oferă? Marius și cu mine suntem pe locurile 24 și 25. Avem nevoie de nume pentru primii 23 de oameni care vor să ajute. Așteptăm vești bune la ceas de seară!

 

Cu drag!

Cătălina, catalina_danila2000@yahoo.com

 

Un nou roman: „Rana mea, suferința Lui” de Cătălina Dănilă

Doamne, ajută!

Împărtășesc cu voi o altă bucurie a acestui an, apariția unui nou roman scris cu multă dăruire și cu nădejdea că vor exista și de această dată oameni care să se folosească de el.
Povestea unei tinere care trece printr-o relație forțată și dureroasă, care ajunge în pragul deznădejdii și care nu mai are niciun pic de încredere într-un viitor frumos, se arată a fi primul pas dintr-o viață de familie frumoasă, alături de un tânăr care devine preot. O carte la care nu ai cum să nu lăcrimezi, dar care picură în suflet multă nădejde mai ales datorită prezenței mai multor duhovnici cu experiență, reali, din țara noastră. Recomand cartea și celor care au depășit tinerețea. Deși punctul central pare a fi relația, el este tot Hristos. El, Cel care șterge lacrima și repară rana din sufletul fiecăruia.

coperta ultima