articole

now browsing by tag

 
 

Minune

dimi

Mi-am dorit, Doamne, știi prea bine,
un pui de om, să semene cu Tine.
Ș-am crezut, Doamne, c-ai uitat
Căci, neștiind nimic, m-am întristat.
Pentru un timp, cu rugăciuni în taină
m-am îmbrăcat mereu în nouă haină
și istovind din așteptarea mea,
am resimțit ușor Iubirea Ta.
Cu gingășie ai sădit în mine
ce mi-am dorit mai sfânt, eu de la Tine.
Iar după nouă luni, pe înserate,
cu lacrimi și iertare de păcate,
un înger … a venit la mine.
Și știi prea bine… Semăna cu Tine!

Anunț

articol iunie

Dragi prieteni,

 

Sunt câțiva ani de când am început să scriu. Cărțile mele au fost uneori apreciate, alteori nu. Dincolo de toate laudele sau reproșurile, au stat oamenii a căror viață s-a schimbat după ce au citit una dintre cărțile mele. Vreau să vă mulțumesc tuturor pentru încurajare, pentru toate sfaturile și mai ales pentru rugăciunea în care m-ați pomenit. Cum fiecare perioadă este cu bucuriile ei, iată că urmează altceva în viața mea.

Vreau să vă anunț că este singura dată când am reușit să am un stoc din toate cele trei cărți existente pe piață. Mi-e dor de Tine, Doamne, Rana mea, suferința Lui și Romanul omului bolnav de toate. Nu sunt multe, dar încă mai sunt. Pentru că sunt dintre voi care le-ați vrut, dar nu am avut cum să ajung să vi le aduc sau cine știe ce altă situație, vreau să vă rog să vă gândiți dacă mai vreți vreun titlu pe care să-l primiți direct de la mine (cu autograf, eventual). Eu voi mai expedia doar luna aceasta colete, după care ele vor rămâne la mama. Ea se va ocupa începând cu luna iulie de distribuirea romanelor mele (cel mai probabil doar a celor existente, fără un nou stoc).

Așadar, îi rog pe cei care își doresc cărțile (fie pentru că nu le au, fie pentru că vor să le mai ofere cuiva cadou, spre folos duhovnicesc), să mă contacteze pentru a le expedia în timp util.

Vă îmbrățișez și sper ca în anii următori să ne putem regăsi în alte romane pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le voi scrie.

 

Cătălina

Povestea veverițelor

20150520_144633

Hristos S-a înălțat!

 

Povestea de seară

 

Vă scriu cu o mare bucurie-n suflet, așa cum o simt eu de câteva luni încoace. Acum vă scriu pentru că vreau să vă împărtășesc bucuria de a vedea veverițele acasă la ele. Nu e puțin lucru, nu? De ceva vreme mi-au atras atenția aceste animale, veverițele.  Acum vreo două luni, când mergeam spre biserică, am văzut două veverițe jucându-se într-un nuc din apropierea casei. Ne-au bucurat mult în ziua aceea, dar se pare că lucrurile bune aveau să continue…

Săptămâna trecută am mers până la mănăstirea Agapia, locul în care sunt multe de văzut. Mi-am spus că ar fi bine să urc și spre cimitirul mănăstirii, așa cum fac de fiecare dată. Acolo se află (puțin știu), mormântul părintelui Nicodim Măndița, mare duhovnic și scriitor. Urcând scările spre cimitir ne-au atras atenția două veverițe care alergau pe acolo, iar mai apoi o maică care le striga. Așa aveam să aflăm că acolo e o lume a veverițelor care nu mai au ce mânca, drept pentru care și-au găsit un protector într-o maică miloasă care le dă de mâncare. Mânâncă nuci, care…după cum știți sunt destul de scumpe. Spunea maica că are nevoie de nuci, că nu are nici acasă și nici bani să cumpere… Asta se rezolvă destul de ușor, dar de ce nu, dacă aveți vreo nucă pe-acasă, vă rog s-o aruncați spre mine sau spre Agapia…

Este prima dată când văd pe cineva hrănind veverițele cu mâna. Se apropie de maica și stau lângă ea să mănânce. Poate părea pueril, dar este cu adevărat extrem de frumos. Ceea ce am aflat atunci e că și maica are nevoie de ajutor. Nu ne-a cerut ajutorul, noi am întrebat cu ce o putem ajuta și am aflat că nu are lemne pentru iarnă. Acela a fost momentul în care ne-am dat seama că putem pune mână de la mână. Ar avea nevoie de o căruță de lemne care costă doar 250 de lei, bani pe care nu-i are. Dar nu se plânge. Se roagă.

Ce-ar fi să punem bănuț peste bănuț și să strângem de-o căruță de lemne? Ar fi o bucurie mare pentru noi, că putem ajuta, și pentru ea că este ajutată. Nu ne aruncăm spre sume mari. Dacă suntem 25 care vrem să oferim câte 10 lei, se rezolvă treaba. Pentru fiecare dintre noi, 10 lei nu e mult, dar pentru ea este foarte mult suma totală. Așadar, cine se oferă? Marius și cu mine suntem pe locurile 24 și 25. Avem nevoie de nume pentru primii 23 de oameni care vor să ajute. Așteptăm vești bune la ceas de seară!

 

Cu drag!

Cătălina, catalina_danila2000@yahoo.com

 

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu…

The_conquest_by_Floriandra

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, începem prin a nu mai fi oameni. Atunci când nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească, de fapt ne certăm cu El. Știți cât de important e ca într-o conversație în care adresăm o întrebare, să îl lăsăm pe receptor să ne răspundă la ea? Cum ar fi dacă am întreba pe cineva dacă vrea să ne ajute cu ceva, dar apoi ori să vorbim tot noi încontinuu, ori să plecăm fără să îi așteptăm răspunsul? Evident, nu l-am primit, dar în starea noastră de orbire sufletească, socială am putea spune, am crede că problema nu e la noi, ci la cel care nu a vrut să ne sprijine. Nu fac nicio exagerare spunând asta, ci afirm cu tărie că mi s-a și întâmplat să fiu întrebată ce fac, dar să nu se mai aștepte răspunsul meu. Culmea, am fost singura din tot grupul care s-a prins că ceva nu funcționa în comunicarea cu ceilalți.             Acestea fiind spuse, după cum știm că rugăciunea ar trebui să fie, în esența ei și un dialog, tragem concluzia că avem tendința să nu Îl ascultăm pe Dumnezeu.

A repeta cuiva de sute de ori aceeași rugăminte este, în mod clar, obositor și sâcâietor, și nu e tocmai cea mai bună variantă. Nici cu Dumnezeu nu putem comunica decât într-un mod frumos, cu multă răbdare și sinceritate mai ales. Trebuie să Îi lăsam timp să ne răspundă, asta e, de asemenea, foarte important. Dar nu știu cum Se întâmplă că patimile din sufletele omului îl fac ca uneori să își dorească tot felul de lucruri care nu-i sunt de niciun folos sau chiar spre pagubă sufletească. Acela e momentul în care omul își dorește ceea ce nici Dumnezeu nu vrea pentru el. Când omul își dorește altceva, El nu forțează lucrurile, așa cum nici noi nu ar trebui să îi forțăm pe ceilalți să vrea ceea ce nu își doresc. Din fericire pentru noi, Dumnezeu nu face tot ce îi cerem noi pentru că știe cât de mult rău ne dorim singuri, deși inițial ni se pare că răul e un bine extraordinar. Domnul are căile Sale neînțelese de sufletul împătimit al omului, de ochii lui orbi de neștiință, de uitare…

Răul de acum câteva luni e cel mai inedit bine care ni se poate întâmpla. Încrederea pe care I-o acordăm lui Hristos este directă proporțional cu darurile pe care le vom primi de la El. Așa de tare cred în asta! Sunt atât de conștientă că Hristos știe cel mai bine ce am eu nevoie, ce nu am nevoie, ce oameni trebuie să îmi treacă pragul sufletului și ce oameni nu. Noi nu știm bine cum stau treburile cu cei din jurul nostru, dar Dumnezeu îi cunoaște pe toți și poate avea mare grijă de acest aspect. Mă bucur să văd cum Domnul lucrează atât de finuț cu sufletul meu, cum îmi umblă prin trecut pentru că L-am lăsat să facă asta, pentru că L-am rugat să facă asta tocmai din pricina faptului că e Singurul care poate fi acolo, care poate repara ceea ce neștiința și încăpățânarea mea a rănit. Uitându-mă în trecut îmi dau seama că cel mai mult m-am rănit singură. Nimeni nu a lovit mai tare în sufletul meu în afară de mine. Dar bucuria cea mai mare nu e pentru că conștientizez asta, ci pentru că nu mai contenesc să Îi mulțumesc pentru cum a rânduit lucrurile și oamenii din viața mea. Cum a știut să trimită oameni pentru fiecare durere, pentru fiecare gol existent în sufletul meu. Îmi aduc aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care spunea că Dumnezeu intervine în viețile oamenilor atunci când totul duce la pierie. Cred asta pentru că văd atâtea exemple în jur! Dumnezeu schimbă lucrurile atunci când te aștepti mai puțin, atunci când crezi că nu va fi mai bine, că totul e într-o monotonie din aceea care omoară și ultimul gram de nădejde din tine.

Poate cea mai gravă și periculoasă boală a perioadei pe care-o trăim este tristețea. Voi reveni cu un articol despre una din cele mai impresionante cărți pe care le-am citit până acum, carte ce conține scrisorile din exil ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Găsim acolo cele mai bune sfaturi pentru a reuși să ne ridicăm din depresie, dintr-o tristețe care ne fură lumina ochilor și puterea de a vedea frumosul fiecărei zile, binecuvântarea acestei vieți minunate.

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, ne certăm cu noi. Avem nevoie de o împăcare cu sufletul nostru înainte de o împăcare cu cei din jur. Dacă ne împăcăm cu noi și acceptăm ceea ce ni se întâmplă, fără a fi frustrați și triști că starea materială sau sufletească în care ne găsim nu este ceea ce ne-am dorit, nu este încă la stadiul la care am vrut, am programat noi să fie, ne va fi bine. De-abia atunci când ne vom lăsa trecutul să fie vindecat de Hristos și ne vom trăi prezentul cu o mulțumire a binecuvântării Sale revărsată zilnic asupra sufletului nostru în căutare de frumos, vom vedea și minunea de a primi de la Domnul un viitor liniștit în brațele Lui.

Printre copii săraci, printre oameni minunați

DSCI6022

E destul de târziu și oboseala tinde uneori să își spună cuvântul, însă nimic nu poate descrie în cuvinte ce simți în momentele despre care vă voi povesti în următoarele rânduri. Am ajuns astăzi din nou în parohia Frenciugi din județul Iași, acolo unde am mai fost și anul trecut, înainte de Crăciun. O altă parohie din Neamț (Răuceștii de Sus) a făcut o campanie în cadrul căreia s-au strâns peste 20 de saci cu haine. Dat fiind că mai aveam bani adunați anul trecut, am fost astăzi împreună cu doi oameni minunați care m-au ajutat mult și cărora nu le voi mulțumi, tocmai pentru că va fi mai bine pentru ei atunci când Hristos le va răsplăti osteneala și dragostea de care au dat dovadă. Astfel, astăzi am făcut cumpărături: ulei, faina, orez, paste, portocale, ciocolata, turta dulce, detergent de rufe, săpun și altele. Am mers încărcați cu de toate și am poposit pentru câteva momente în casa parohială. Sacii cu haine au rămas acolo, iar noi ne-am îndreptat spre familiile nevoiașe. Am intrat aproape în fiecare casă și am încercat să discutăm cât de cât cu fiecare, să vedem care sunt problemele, unde mai este de lucrat, ce mai este de făcut. Am întâlnit din nou niște copii minunați care merită toată atenția și dragostea noastră, care dincolo de nevoile materiale pe care le au, duc mare lipsă de comunicare. Sunt oameni cu probleme, cu probleme grave tare… Mi-am dat seama din nou că am extrem de multe motive să zâmbesc, să fiu fericită, să mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că mi-a dat atât cât pot duce, că are grijă de mine și că nu uită niciodată să îmi arate că mă iubește. Momentele în care tindeam să cred că o duc greu trebuie să dispară. Problemele pot fi întotdeauna mai grave și mai mari decât cele pe care le avem noi. Ei o duc greu. Am întâlnit astăzi o mamă care îți crește singură cei patru copii. Soțul e plecat. Unde? La închisoare. Ea plânge și încearcă să își crească copilașii minunați pe care îi are. Dumnezeu încă îi mai dă putere… Doamne, câtă bucurie pe chipul ei atunci când ne-a văzut! Aș vrea să vă pot explica, dar nu pot…

Postez și câteva poze ca mărturie a celor făcute cu ajutorul lui Dumnezeu astăzi. Vom mai încerca să desfășurăm o activitate asemănătoare până la Învierea Mântuitorului, drept pentru care îi rog pe cei care au ceva de oferit, să nu ezite să-mi dea de veste.

Cu bucurie mare-n suflet,

Cătălina.