Oamenii dezamăgesc atunci când încetează să iubească

dezamagire

M-am întrebat de multe ori de ce omul este tentat, de cele mai multe ori, să vadă întâi părțile negative ale celuilalt. De ce omul nu privește spre bunătatea celui de lângă el și de ce alege să strice prietenii de ani pentru greșeli de clipe? Oare este un comportament normal sau este o anormalitate generalizată și acceptată tocmai datorită acestei largi popularizări?
Atunci când iubesc, oamenii ar face orice pentru a nu dezamăgi. Omul iubitor este acela care încearcă să nu îl rănească deloc pe cel căruia îi poartă sentimente. Chiar dacă uneori greșește, cel care iubește știe să își ceară iertare, are această putere și nu stă mult să se gândească până să facă acest lucru. Acesta, omul minunat care are sentimente frumoase pentru cei din jurul lui, nu s-a gândit niciodată să caute nod în papură altuia, el pur și simplu nu acceptă să caute greșeli în comportamentul celuilalt. Deși uneori se lovește de neputințele, de părțile negative ale altuia, el privește tot la părțile lui bune. Și dacă credeți că este o idealizare aici, să știți că nu este. Omul care iubește, nu rănește. Și chiar dacă o face, știe să repare rănile, să ajute la reabilitarea prieteniei. Parcă atunci când te gândești cum ar trebui să fie cel care iubește, te cuprind sentimente de teamă. De ce? Tocmai pentru că ai ocazia de a realiza cât de puțini astfel de oameni sunt în viața fiecăruia dintre noi.
Continunând firul poveștii, ajungem la momentele în care X ne spune că Y, căruia îi purtăm un respect deosebit și o prietenie de ani, nu este așa bun cum pare. Ne întrebăm de ce. X ne răspunde. Acela a făcut așa, nu a fost corect, nu e așa cum credeai tu și așa mai departe. Vă vine să credeți că o astfel de conversație poată dărâma prietenii de atâția ani? Nici mie nu mi-a venit să cred până când Dumnezeu mi-a descoperit că merită să scriu încă un roman doar despre asta. Despre cum oamenii în care am avut încredere, oameni de care ne leagă ani de prietenie, pot să ne părăsească la propriu pentru că așa aud de la alții sau pentru că … pur și simplu li se pare că un lucru banal pe care-l facem, valorează mai mult decât toate bucuriile de până atunci.
Poate ar trebui ca atunci când dezamăgim să ne întrebam de ce am încetat să iubim. Cât de nesuferit poate fi un om (mai ales un prieten vechi) ca noi, simpli oameni trecători prin această viață, să ne permitem să decidem că cineva nu mai poate avea parte de sentimente bune din partea noastră. Și de ce, vine marea întrebare, omul este atât de fățarnic încât să le arate iubire, înțelegere și respect chiar și străinilor, iar când vine vorba de cei apropiați, de multe ori chiar de propria familie, să nu mai găsească nici un fel de resursă sufletească? De ce oamenii dezamăgesc mai ales pe cei care-i iubesc?
Căutând răspunsuri la întrebări de viață, continuam să iubim și să dezamăgim, să uităm și să ne aducem aminte, să păstrăm tăcerea în locul Cuvântului. Nu suntem sfinți, dar tindem spre sfințenie. O sfințenie la care se ajunge doar prin Iubire, nu rănind și făcându-ne că nu ne-am dat seama. Spune Psalmistul: “Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el.” Suntem asemănați îngerilor, noi cei care dezamăgim atunci când hotărâm să nu mai iubim…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *