Cum ne simţim?

1014246_476693685772834_478135714_n

Plouă iar. Veţi spune că am o problemă cu ploaia, chiar o obsesie legată de acest lucru. Când plouă, Cătălina se mai gândeşte să mai scrie ceva legat de asta. Poate aveţi dreptate. Vă mărturisesc că aş mai scrie câteva romane care să înceapă tot cu ploaia aceasta minunată care îmi răcoreşte sufletul, conştiinţa şi care mă face să mă liniştesc instantaneu. Verbul “a ploua” este impersonal, cu toate că eu i-aş putea da un subiect. Dumnezeu plouă… Da, îmi place să privesc ploaia pe fereastra casei mele, pe acolo pe unde în copilăria mea vedeam pădurea falnică de brad din spatele grădinii. Acum nu mai e. Ar trebui să privesc cum plouă peste rănile lăsate de drujbe. Pământul din spatele grădinii mele e plin cu răni din care curge sânge sau lacrimi. Nu ştiu ce, dar parcă nici nu mai e aşa important. Să ai răni aproape de casa în care locuieşti nu e tocmai uşor. Îmi amintesc că aceeaşi senzaţie o aveam şi când, mică fiind, mergeam să mă plimb prin grădină şi vedeam că existau crăpături atât de adânci încât îmi încăpea mâna în ele. Mă speriam şi mă întrebam adeseori dacă nu cumva pământul mă va înghiţi la un moment dat. Timpul avea să treacă şi să îmi arate că privirea nu trebuie lăsată numai în pământ, nici doar asupra celor din jur, ci mai curând spre cer. Cerul avea să mă înveţe că e tare bine să nu cugeţi atât de mult la răni, cât la vindecarea lor.

Aşadar, şi acum plouă. Nu privesc pe fereastra casei mele, spre fosta pădure. Sunt în Bucureşti. Este multă vreme de când mi-am propus să scriu un articol despre cum ne simţim pe noi înşine sau unii pe alţii. Mă gândeam că cel mai frumos lucru care se poate întâmpla între doi prieteni este acesta, de a se simţi unul pe altul. Cred că fetele reuşesc adesea asta, căci sensibilitatea lor are valori mai ridicate. Băieţilor li se întâmplă mai rar. Dar pentru că şi bărbaţii plâng câtedată, cred că şi ei au momente dese în care reuşesc să simtă, sufleteşte vorbind, starea celei de lângă ei. Un “Te iubesc!” nu are, din punctul meu de vedere, atâta greutate ca simţul acesta extraordinar de a înţelege sufletul omului de lângă tine. În timp ce poate multe fete caută oameni bărbătoşi, duri, în prejma cărora să se simtă ocrotite, eu vin să răstorn piramida. Dacă vreţi să vă simţiţi ocrotite şi atunci când nu-l aveţi lângă voi pe soţ/prieten,   luaţi-L ocrotitor pe Hristos. Eu vă îndemn să căutaţi bărbaţi sensibili. Nu, nu mă refer la oameni care într-o situaţie mai grea să vă lase pe voi să rezolvaţi problema în timp ce ei plâng, ci la unul care să aibă o sensibilitate duhovnicească. Bărbatul care este sensibil în cele duhovniceşti, care are o evlavie deosebită către Maica Domnului, care nu vrea tot timpul să arate câţi muşchi are, e un om … minunat. Da. Nu tăria de caracter face totul, ci gingăşia cu care foloseşte tăria. Oare sună prea complicat? E un pic mai greu de pătruns, dar… e necesar. Femeile nu-şi doresc oameni brutali, ci oameni frumoşi. Oare poţi fi brutal şi frumos în acelaşi timp?

Aşa cum reuşim să îi simţim pe alţii, aşa ar trebui să pretendim şi simţul altora. Dacă noi nu avem sensibilitatea şi răbdarea de a-l asculta şI de a-l înţelege pe aproapele, nu trebuie să cerem aşa ceva de la alţii.

Fraţilor, dacă aveţi încă vreun gram de sensibilitate în adâncul sufletului vostru, nu ascundeţi nimic! Nu e deloc un lucru rău, chiar dacă sunteţi bărbaţi. Nu încercaţi să pozaţi în ceea ce nu sunteţi, că e un lucru caraghios. Ceea ce impresionează este sinceritatea, sensibilitatea, discreţia, gingăşia aceea finuţă cu care bărbatul acela puternic din tine, cel care citeşti asta, ştie să mângâie fruntea obosită a domniţei de lângă.

Acum vreun an scriam tot despre asta. Văd că perioadele revin, uneori. E bine. Ridicaţi-vă frunţile obosite şi priviţi Cerul. Aşa a făcut în jurul anului 400 şi sfântul Ioan Gură de Aur. În 404 scria mulţime de scrisori, din exil. Nu îi era uşor nici lui, nici celor care-l iubeau. Dar atât de multă putere era în ceea ce scria, că reuşea să ridice, spre exemplu, sufletul deznădjduit al diaconiţei Olimpiada spre culmile cerului. Nu era puţin lucru, de aceea mă gândesc că bucuria comuniunii dintre noi, care deocamdată e foarte mică, ar trebui să crească. A ne simţi unul pe altul înseamnă a ne bucura unii în sufletele altora. E minunat să îţi odihneşti sufletul în Hristos, dar bine este şi să-l odihneşti în sufletului aproapelui care-l are pe Hristos. Propunere de zi ploioasă, dar frumoasă: să ne luăm sufletele-n braţe!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *