CĂRȚILE MELE

now browsing by category

 

Un nou roman: „Rana mea, suferința Lui” de Cătălina Dănilă

Doamne, ajută!

Împărtășesc cu voi o altă bucurie a acestui an, apariția unui nou roman scris cu multă dăruire și cu nădejdea că vor exista și de această dată oameni care să se folosească de el.
Povestea unei tinere care trece printr-o relație forțată și dureroasă, care ajunge în pragul deznădejdii și care nu mai are niciun pic de încredere într-un viitor frumos, se arată a fi primul pas dintr-o viață de familie frumoasă, alături de un tânăr care devine preot. O carte la care nu ai cum să nu lăcrimezi, dar care picură în suflet multă nădejde mai ales datorită prezenței mai multor duhovnici cu experiență, reali, din țara noastră. Recomand cartea și celor care au depășit tinerețea. Deși punctul central pare a fi relația, el este tot Hristos. El, Cel care șterge lacrima și repară rana din sufletul fiecăruia.

coperta ultima

 

Romanul omului bolnav de toate

Romanul_Omului_bolnav_de_toate_propuneri_Catalina_ (1)

Doamne, ajută!

Știu că răbdarea voastră a fost multă, drept pentru care vreau să vă mulțumesc. Ați așteptat câteva luni de zile apariția acestui roman, însă am nădejdea că a meritat. Romanul omului bolnav de toate este o carte foarte simplă, cu un mesaj care va ajunge, sper eu, la sufletul fiecărui cititor.

Romanul omului bolnav de toate  este o lucrare împărțită în 4 capitole:

  • Bolnav de moarte
  • Bolnav de grijă
  • Bolnav de iubire
  • Bolnav de timp

” Aflat, la început, în dumnezeiasca vecinătate a Celui ce avea drag a se plimba “în răcoarea serii”, omul a ales să cadă în grea boală. Viața lui s-a lipit de pământul ce a devenit, de atunci, pat de suferință. Venind Domnul, întinzând nevinovatele, fără prihană mâinile Sale pe Crucea de pe Golgota, a putut ridica din această boală de moarte și de iad pe tot cel ce răspunde chemării Sale.

Povestea Cătălinei Dănilă atinge tocmai acest sensibil și vital subiect pentru orice om: agonia sufletului ce nu vrea să știe de Dumnezeu, nevoia de vindecare, dar și ispita de a rămâne în această perversă plăcere de a suferi. Romanul investighează opțiunile pe care le poate avea omul înzestrat cu o libertate pe care nimeni, nici măcar Dumnezeu nu o poate încălca: de la a coborî în iadul sinuciderii la zvâcnirea nestăvilită către înaltul Cerului – toate sunt posibile.

Să faci din boală anticamera raiului sau lift către iad, aceasta e alegerea.”

 

Pr.Constantin Sturzu

O nouă apariţie la editura AREOPAG- “MI-E DOR DE TINE, DOAMNE”- Cătălina Dănilă

cop.Danila.Mi-e.dor.de.Tine.130x200.pdf-page-001

Ploaia nu încetase de câteva zile. Simţeam cum lacrimile mele erau totuna cu lacrimile cerului. Dumnezeu îmi arăta, pentru a nu ştiu câta oară, că nu mă pot despărţi nici de El, nici de creaţia Sa măreaţă. Cu toate că şi eu făceam parte din ea, uneori mă pierdeam printre lacrimile mele… sau printre lacrimile oricui altcuiva care se afla în preajma mea. Am vrut adesea să cred că pot rezista fără nimeni şi nimic în jurul meu. Cu nevoia aceea cruntă de singurătate, de delăsare şi până la urmă de răzvrătire, am vrut să neg lumea care era atât de prezentă în viaţa mea… E greu să simţi că nu mai ai pe nimeni. Pe moment, erau mai multe modalităţi de stopare a viitorului şi continuare monotonă a unui trecut ce fusese pe atât de fericit şi dureros, încât îmi lăsase urme adânci în suflet. Prezentul era… ploaia. Ploaia mă ajutase în decursul timpului să rezist. Cum apărea un necaz, cum dădeam de ploaie. Adesea o în-trebam dacă nu s a săturat să mă urmărească…
Întreaga mea fiinţă se obişnuise cu ploaia. În-cepusem cu adevărat să cred că ea va fi singura ea, singura chestie la feminin care îmi va fi alături şi la necazuri. Buluc deasupra mea, necazuri încărcate cu bucurii şi veşnice bucurii încărcate cu necazuri, făceau ca în sufletul meu plin ochi de neputinţe, nevoi şi păcate să nu mai domnească pacea. Or, eu eram un om respectabil, cu o anumită situaţie fundamentată pe ştiinţă, care la rândul ei fusese şi ea fundamentată de ceva anume, care indispensabil fusese fundamentat de fundamentarea… STOP! Dumnezeu o şti care şi cum. Numai că eu pe atunci nu credeam în El. Şi iaca, că vreau ori nu vreau, singura chestie feminină din masculinul meu trainic era ploaia, nesătulă de lacrimile mele reci.
În căutarea a ceva care să mă împlinească, m am trezit umblând de nebun pe străzile pustii ale oraşului. Peisajul perfect pentru ca doamna moarte să îmi facă o vizită pe cât de scurtă pe atât de purtătoare de un important şi unic scop: să mă ia într un scurt concediu în veşnicie. Ţin să cred că vă imaginaţi deja acest magnific peisaj: noapte, ploaie… şi nimeni pe stradă, dar şi un dor neştiut în umilul meu suflet, care nu şi mai găsea liniştea. Cum e posibil să i se întâmple una ca asta unei persoane ca mine, care cu puţin înainte tuna şi fulgera în faţa Sfintei Adunări Naţionale din cadrul unei familii aflate şi ea, săraca, într o cruntă mocirlă? Simplu: am negat tot.
– Sunt un nimeni! striga el cu toată puterea. Mi e scârbă de mine, fraţilor! Viaţă de nimic ce eşti! Şi tu, tot la feminin, deşteapto! M aţi înnebunit toate. Dar măcar ploaia…
Plângeam în continuare şi voiam neapărat să se vadă că plâng, că mă doare, că sufăr aşa cum ni-meni nu mai suferise până atunci. Eram un om distrus, fără nicio şansă reală de viitor, pus şi el sub pecetea iubirii pătimaşe din cauza căreia suferisem atât. Mă trădaseră toate chestiile la feminin, iar singura pe care o iertasem era banala ploaie: cea care aproape că reuşise să îmi înece întreaga fiinţă.
Pe mijlocul drumului acest om îşi târâia pi-cioarele. Îl zărisem de departe, chiar din capătul străzii, cum mergea şi striga cu durere. Încercând să îmi ridic privirea spre chipul lui, încet încet am reuşit să descopăr că era un băiat foarte tânăr, probabil vreun student rătăcit şi lovit în adâncul sufletului de ceva… sau de cineva. I am zărit de departe blugii şi geaca pe care o purta, dar şi părul lui care în ciuda ploii abundente îi rămăsese creţ. Eram undeva la circa zece metri de el, când am avut impulsul să l strig. Din păcate nu am mai apucat: din spate, într o fracţiune de secundă, o maşină de culoare neagră îl aruncase la câţiva metri, pe trotuar…

 

MI-E DOR DE TINE, DOAMNE

Romanul acesta îmi aduce în amintire cele mai frumoase momente trăite de mine sau auzite de la cei mai buni prieteni. Atât de tare mă odihnesc eu însămi în povestea aceasta, încât deseori simt nevoia să recitesc frânturi din ea.
Prezentând viaţa tânărului Bogdan Mateevici, omul bogat despre care toţi cred că are fericirea de partea lui, acţiunea romanului se concentrează în cea mai mare parte pe viaţa sfantă a unui duhovnic model. Bogdan este cel care suferă un grav accident, datorită căruia ajunge la un duhovnic pe a cărui existenţă tindem cu toţii să o negăm. Ori, volumul acesta tocmai asta vrea să scoată în evidenţă : viaţa unui tânăr care îşi caută fericirea, dar şi modalitatea, descrisă în detaliu, prin care a reuşit să ajungă la starea de mulţumire sufletească.  Veţi întâlni atât de multe pasaje inedite, încât veţi avea tendinţa să credeţi că e un basm, însă lucrurile frumoase se petrec mai des decât de închipuim în Ortodoxie. Oraşul, mănăstirea şi în cele din urmă pustia nu fac altceva decât să pună în valoare modalitatea inedită pe care Dumnezeu o are atunci când încearcă să ne cheme din nou Acasă. Cine este Bogdan Mateevici de la începutul romanului, cine este duhovnicul cu viaţă sfântă care reuşeşte să îl aducă pe tânăr cu picioarele pe pământ, dar şi cine este bătrânul Bogdan de la finalul romanului, rămâne să descoperiţi….

Cătălina Dănilă

„Mi-e dor de Tine, Doamne” poate fi de folos :

– tinerilor care încă sunt în căutarea Adevărului
–  tinerilor care deja sunt în Biserică, însă sunt dornici de a afla lucruri noi
–  oamenilor maturi care vor să descopere alte detalii ale traiului ortodox
–  vârstnicilor care doresc să citească un roman duhovnicesc
–   iubitorilor de lectură
–   tuturor celor care vor să afle povestea unor vieţi închinate lui Hristos

De când a fost tipărit romanul, am avut prilejul de a afla de la cititori diverse idei cu privire la destinaţia unei astfel de cărţi.

Astfel, recomand cartea pentru:
–  un cadou la zi aniversară
–   un cadou pentru un prieten bun, cu sau fără o ocazie deosebită
–   un cadou pentru părinţi, bunici, nepoţi, etc.
–   un premiu la vreun concurs de profil literar
–   un premiu pentru final de an şcolar

În ceea ce priveşte oferirea cărţii ca premiu, consider că fiind scrisă de o tânără de nici 20 de ani, ea este primită cu bucurie de tinerii de această vârstă.  Am mărturisit şi voi mărturisi în continuare că există pentru toţi o cale spre mai bine, însă depinde de noi dacă vrem să o găsim sau nu. Am scris pentru a oferi mai ales tinerilor prilejul de a vedea că se poate trăi mai frumos decât spune mass-media. Rămâne ca ajutorul oferit de toţi cei care sprijină atât cartea aceasta, cât şi celelalte cărţi creştin-ortodoxe pentru tineri, să facă posibil sprijinul acordat tinerii generaţii.

Să ne gândim că o carte poate face foarte mult bine cuiva, iar dacă noi suntem cei care dăruim, cu siguranţă Dumnezeu ne va răsplăti şi nouă. Încurajez oferirea de cadouri ce conţin cărţi religioase, tocmai pentru că în ultima vreme am întâlnit nenumăraţi tineri care au conştientizat şi au afirmat că s-au folosit mai mult decât au crezut de o carte duhovnicească. Fiecare dintre noi poate ajuta pe cineva să se apropie de Adevăr, deci vă îndemn să sprijiniţi cartea ortodoxă autentică, oricare ar fi ea.

Cu mulţumiri tuturor celor care m-au sprijinit şi încurajat,
                                                                                    Cătălina Dănilă

                                                                                                                                                                                       22 mai 2012