Articole

now browsing by category

 

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu…

The_conquest_by_Floriandra

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, începem prin a nu mai fi oameni. Atunci când nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească, de fapt ne certăm cu El. Știți cât de important e ca într-o conversație în care adresăm o întrebare, să îl lăsăm pe receptor să ne răspundă la ea? Cum ar fi dacă am întreba pe cineva dacă vrea să ne ajute cu ceva, dar apoi ori să vorbim tot noi încontinuu, ori să plecăm fără să îi așteptăm răspunsul? Evident, nu l-am primit, dar în starea noastră de orbire sufletească, socială am putea spune, am crede că problema nu e la noi, ci la cel care nu a vrut să ne sprijine. Nu fac nicio exagerare spunând asta, ci afirm cu tărie că mi s-a și întâmplat să fiu întrebată ce fac, dar să nu se mai aștepte răspunsul meu. Culmea, am fost singura din tot grupul care s-a prins că ceva nu funcționa în comunicarea cu ceilalți.             Acestea fiind spuse, după cum știm că rugăciunea ar trebui să fie, în esența ei și un dialog, tragem concluzia că avem tendința să nu Îl ascultăm pe Dumnezeu.

A repeta cuiva de sute de ori aceeași rugăminte este, în mod clar, obositor și sâcâietor, și nu e tocmai cea mai bună variantă. Nici cu Dumnezeu nu putem comunica decât într-un mod frumos, cu multă răbdare și sinceritate mai ales. Trebuie să Îi lăsam timp să ne răspundă, asta e, de asemenea, foarte important. Dar nu știu cum Se întâmplă că patimile din sufletele omului îl fac ca uneori să își dorească tot felul de lucruri care nu-i sunt de niciun folos sau chiar spre pagubă sufletească. Acela e momentul în care omul își dorește ceea ce nici Dumnezeu nu vrea pentru el. Când omul își dorește altceva, El nu forțează lucrurile, așa cum nici noi nu ar trebui să îi forțăm pe ceilalți să vrea ceea ce nu își doresc. Din fericire pentru noi, Dumnezeu nu face tot ce îi cerem noi pentru că știe cât de mult rău ne dorim singuri, deși inițial ni se pare că răul e un bine extraordinar. Domnul are căile Sale neînțelese de sufletul împătimit al omului, de ochii lui orbi de neștiință, de uitare…

Răul de acum câteva luni e cel mai inedit bine care ni se poate întâmpla. Încrederea pe care I-o acordăm lui Hristos este directă proporțional cu darurile pe care le vom primi de la El. Așa de tare cred în asta! Sunt atât de conștientă că Hristos știe cel mai bine ce am eu nevoie, ce nu am nevoie, ce oameni trebuie să îmi treacă pragul sufletului și ce oameni nu. Noi nu știm bine cum stau treburile cu cei din jurul nostru, dar Dumnezeu îi cunoaște pe toți și poate avea mare grijă de acest aspect. Mă bucur să văd cum Domnul lucrează atât de finuț cu sufletul meu, cum îmi umblă prin trecut pentru că L-am lăsat să facă asta, pentru că L-am rugat să facă asta tocmai din pricina faptului că e Singurul care poate fi acolo, care poate repara ceea ce neștiința și încăpățânarea mea a rănit. Uitându-mă în trecut îmi dau seama că cel mai mult m-am rănit singură. Nimeni nu a lovit mai tare în sufletul meu în afară de mine. Dar bucuria cea mai mare nu e pentru că conștientizez asta, ci pentru că nu mai contenesc să Îi mulțumesc pentru cum a rânduit lucrurile și oamenii din viața mea. Cum a știut să trimită oameni pentru fiecare durere, pentru fiecare gol existent în sufletul meu. Îmi aduc aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care spunea că Dumnezeu intervine în viețile oamenilor atunci când totul duce la pierie. Cred asta pentru că văd atâtea exemple în jur! Dumnezeu schimbă lucrurile atunci când te aștepti mai puțin, atunci când crezi că nu va fi mai bine, că totul e într-o monotonie din aceea care omoară și ultimul gram de nădejde din tine.

Poate cea mai gravă și periculoasă boală a perioadei pe care-o trăim este tristețea. Voi reveni cu un articol despre una din cele mai impresionante cărți pe care le-am citit până acum, carte ce conține scrisorile din exil ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Găsim acolo cele mai bune sfaturi pentru a reuși să ne ridicăm din depresie, dintr-o tristețe care ne fură lumina ochilor și puterea de a vedea frumosul fiecărei zile, binecuvântarea acestei vieți minunate.

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, ne certăm cu noi. Avem nevoie de o împăcare cu sufletul nostru înainte de o împăcare cu cei din jur. Dacă ne împăcăm cu noi și acceptăm ceea ce ni se întâmplă, fără a fi frustrați și triști că starea materială sau sufletească în care ne găsim nu este ceea ce ne-am dorit, nu este încă la stadiul la care am vrut, am programat noi să fie, ne va fi bine. De-abia atunci când ne vom lăsa trecutul să fie vindecat de Hristos și ne vom trăi prezentul cu o mulțumire a binecuvântării Sale revărsată zilnic asupra sufletului nostru în căutare de frumos, vom vedea și minunea de a primi de la Domnul un viitor liniștit în brațele Lui.

Cum ne simţim?

1014246_476693685772834_478135714_n

Plouă iar. Veţi spune că am o problemă cu ploaia, chiar o obsesie legată de acest lucru. Când plouă, Cătălina se mai gândeşte să mai scrie ceva legat de asta. Poate aveţi dreptate. Vă mărturisesc că aş mai scrie câteva romane care să înceapă tot cu ploaia aceasta minunată care îmi răcoreşte sufletul, conştiinţa şi care mă face să mă liniştesc instantaneu. Verbul “a ploua” este impersonal, cu toate că eu i-aş putea da un subiect. Dumnezeu plouă… Da, îmi place să privesc ploaia pe fereastra casei mele, pe acolo pe unde în copilăria mea vedeam pădurea falnică de brad din spatele grădinii. Acum nu mai e. Ar trebui să privesc cum plouă peste rănile lăsate de drujbe. Pământul din spatele grădinii mele e plin cu răni din care curge sânge sau lacrimi. Nu ştiu ce, dar parcă nici nu mai e aşa important. Să ai răni aproape de casa în care locuieşti nu e tocmai uşor. Îmi amintesc că aceeaşi senzaţie o aveam şi când, mică fiind, mergeam să mă plimb prin grădină şi vedeam că existau crăpături atât de adânci încât îmi încăpea mâna în ele. Mă speriam şi mă întrebam adeseori dacă nu cumva pământul mă va înghiţi la un moment dat. Timpul avea să treacă şi să îmi arate că privirea nu trebuie lăsată numai în pământ, nici doar asupra celor din jur, ci mai curând spre cer. Cerul avea să mă înveţe că e tare bine să nu cugeţi atât de mult la răni, cât la vindecarea lor.

Aşadar, şi acum plouă. Nu privesc pe fereastra casei mele, spre fosta pădure. Sunt în Bucureşti. Este multă vreme de când mi-am propus să scriu un articol despre cum ne simţim pe noi înşine sau unii pe alţii. Mă gândeam că cel mai frumos lucru care se poate întâmpla între doi prieteni este acesta, de a se simţi unul pe altul. Cred că fetele reuşesc adesea asta, căci sensibilitatea lor are valori mai ridicate. Băieţilor li se întâmplă mai rar. Dar pentru că şi bărbaţii plâng câtedată, cred că şi ei au momente dese în care reuşesc să simtă, sufleteşte vorbind, starea celei de lângă ei. Un “Te iubesc!” nu are, din punctul meu de vedere, atâta greutate ca simţul acesta extraordinar de a înţelege sufletul omului de lângă tine. În timp ce poate multe fete caută oameni bărbătoşi, duri, în prejma cărora să se simtă ocrotite, eu vin să răstorn piramida. Dacă vreţi să vă simţiţi ocrotite şi atunci când nu-l aveţi lângă voi pe soţ/prieten,   luaţi-L ocrotitor pe Hristos. Eu vă îndemn să căutaţi bărbaţi sensibili. Nu, nu mă refer la oameni care într-o situaţie mai grea să vă lase pe voi să rezolvaţi problema în timp ce ei plâng, ci la unul care să aibă o sensibilitate duhovnicească. Bărbatul care este sensibil în cele duhovniceşti, care are o evlavie deosebită către Maica Domnului, care nu vrea tot timpul să arate câţi muşchi are, e un om … minunat. Da. Nu tăria de caracter face totul, ci gingăşia cu care foloseşte tăria. Oare sună prea complicat? E un pic mai greu de pătruns, dar… e necesar. Femeile nu-şi doresc oameni brutali, ci oameni frumoşi. Oare poţi fi brutal şi frumos în acelaşi timp?

Aşa cum reuşim să îi simţim pe alţii, aşa ar trebui să pretendim şi simţul altora. Dacă noi nu avem sensibilitatea şi răbdarea de a-l asculta şI de a-l înţelege pe aproapele, nu trebuie să cerem aşa ceva de la alţii.

Fraţilor, dacă aveţi încă vreun gram de sensibilitate în adâncul sufletului vostru, nu ascundeţi nimic! Nu e deloc un lucru rău, chiar dacă sunteţi bărbaţi. Nu încercaţi să pozaţi în ceea ce nu sunteţi, că e un lucru caraghios. Ceea ce impresionează este sinceritatea, sensibilitatea, discreţia, gingăşia aceea finuţă cu care bărbatul acela puternic din tine, cel care citeşti asta, ştie să mângâie fruntea obosită a domniţei de lângă.

Acum vreun an scriam tot despre asta. Văd că perioadele revin, uneori. E bine. Ridicaţi-vă frunţile obosite şi priviţi Cerul. Aşa a făcut în jurul anului 400 şi sfântul Ioan Gură de Aur. În 404 scria mulţime de scrisori, din exil. Nu îi era uşor nici lui, nici celor care-l iubeau. Dar atât de multă putere era în ceea ce scria, că reuşea să ridice, spre exemplu, sufletul deznădjduit al diaconiţei Olimpiada spre culmile cerului. Nu era puţin lucru, de aceea mă gândesc că bucuria comuniunii dintre noi, care deocamdată e foarte mică, ar trebui să crească. A ne simţi unul pe altul înseamnă a ne bucura unii în sufletele altora. E minunat să îţi odihneşti sufletul în Hristos, dar bine este şi să-l odihneşti în sufletului aproapelui care-l are pe Hristos. Propunere de zi ploioasă, dar frumoasă: să ne luăm sufletele-n braţe!

Faci ce vrei, dar știi ce faci !?

clep

 

Timpul lăsat în urmă ne stă uneori în spate și culmea, e mai greu decât am fi crezut. Dacă sunteți atenți, mai puteți auzi uneori bătrânii spunând că au adunat ani mulți care le provoacă dureri. În afara celor fizice, cred că este aici și o problemă de moralitate, o idee strict sufletească care tinde să fie dată la o parte în ultima vreme. Timpul trece, dar sufletul rămâne. Cred că aici stă fundamentul pe care ar trebui să fie clădită gândirea noastră. Oamenii vor să uite ce fac, dacă se poate să nu își asume în mod public și personal acțiunile întrepinse chiar de ei. Or, din păcate, trebuie să ni le recunoaștem pe toate. Dacă nu facem asta aici, cu siguranță va trebui să o facem la Judecată, în fața Mântuitorului. Ni se vor arăta toate și nu vom mai putea tăgădui nimic.

Tineri fiind, pentru a fi mai concisă, avem dorința de a încerca tot felul de experiențe. Nu e un lucru rău, e bine să ai curajul de a încerca, dar trebuie să ai în același timp și conștiința faptelor tale. O cunoscută reclamă avea textul titlului acestui articol și îmi aduc aminte că în perioada în care apăruse pe la noi, s-a organizat o întreagă conferință pe tema aceasta. Din câte știu, nu era o întrebare pe atunci, ci o exclamație. Eu însă o voi folosi sub formă interogativă, tocmai pentru că am conștientizat că de foarte multe ori acționăm fără să ne dăm seama ce-i cu noi, în adevăratul sens al cuvântului. Facem ce vrem, dar știm ce facem? Că dacă nu știm, mai bine nu mai facem. Oare știm că atunci când spunem un cuvânt nu tocmai potrivit, e posibil ca receptorul acestuia să fie rănit, să sufere din cauza noastră? Cei din jurul nostru suferă, în mod clar, atunci când nu ne comportăm cum trebuie, atunci când spunem cuvinte fără rost, atunci când nu avem sensibilitatea de care sufletul aproapelui nostru are nevoie. Omul duhovnicesc este, din punctul meu de vedere, de o mare sensibilitate. Omul duhovnicesc, fiind sensibil, simte suferința celui de lângă el, deși nu este evidentă. Cred că nu este vorba aici de intuiția feminină, cât este vorba de simțământul duhovnicesc. Sensibilitatea unui om ne arată cât de mult îl poate simți pe cel de lângă el. Atât de mult mă emoționează oamenii sensibili! Da, mai sunt o mulțime de oameni sensibili, foarte simțiți, care nu știu cum să facă pentru a împlini mai bine cuvintele Mântuitorului. Aceia sunt oamenii care merg cu demnitate pe stradă, care-și duc zilele punându-și mereu întrebări creștinești, care în orice fel de situație știu că indiferent de bucuria sau necazul ei, Hristos se află acolo, în sufletul lor. Aceia sunt oamenii care depășesc tot ceea ce unii consideră de netrecut. Sunt oameni frumoși care își trăiesc fiecare clipă cu bucuria revederii Lui, cu minunea de a trăi o viață care nu, nu îți aduce fericirea de acolo de unde o vrei tu și nici atunci când o vrei tu. Aceștia au găsit o Cale de a fi fericiți chiar dacă cei din jur le înșiră sute de motive pentru a nu fi așa; își asumă traiectoria pe care o urmează și se bucură zilnic de asta. Au învățat că fericirea nu vine din lucrurile lumești. Fericirea vine din nemurire, din adâncul sufletului ancorat de Hristos. Lucrurile, faptele omenești aduc o fericire care poate să cadă în orice moment. Îmi amintesc cuvintele unui părinte legate de persoanele care-s singure și au impresia că după ce vor întâlni pe cineva și se vor căsători, vor trăi într-o stare de bucurie continuă. Întrebarea părintelui era că, dacă consideri că venirea lui Ionel te va face fericită, nu ar fi mai bine să fii tu fericită și până vine Ionel? Da, bine-ar fi. Fericirea nu e dată de lucrurile palpabile. Îmi veți spune că și aceea e fericire. Este, dar e una trecătoare. Cât de mult ne bucurăm de un lucru nou achiziționat? Nu prea mult. În schimb, încercați să vedeți cât vă bucură viața întru Hristos. Cât de mult vă bucură momentul în care Îl simțiți în suflet, cât de bine vă simțiți când există între voi și cei care trăiesc la fel, o comuniune extraordinară?

Viața creștinului autentic nu e blazată, ci înfloritoare. Cel care trăiește întru Hristos nu e trist și cu haine negre. Acestea sunt niște extreme pe care lumea a dorit să le expună ca exemple. Dar nu, nu este deloc așa! Oamenii care trăiesc frumos sunt fericiți, știu să își petreacă timpul frumos, cu tot felul de activități, eventual ieșind cu prietenii undeva.  Își trăiesc clipa, fac ce vor și în același timp, știu ce fac. Sunt conștienți că fiecare activitate pe care o au rămâne undeva acolo, imprimată în sufletul lor sensibil la cuvinte, la gesturi, la omenesc  în general. Toate trec, dar efectele tuturor evenimentelor sunt acolo. Le puteți găsi și voi pentru a vedea dacă mergeți drept sau nu. Hristos vă poate, din fericire, răspunde la toate întrebările trecutului. El poate umbla prin trecutul vostru și cred că toți avem nevoie de asta. Doamne, vindecă-mi trecutul pentru a avea un viitor sănătos!

A fost odată…

People-come-into-our-life-for-a-reason

 

Atât întuneric în juru-mi, atâta liniște în mine și-atât zbucium în afara mea! Mă uitam pe fereastra sufletului meu și am văzut urmele unor oameni pierduți. Ceața de dincolo de geam i-a învăluit în întregime și nu i-a mai lăsat nici măcar să își lase amintirile în urmă. Da, sunt oameni care trec prin viața noastră chiar mai repede decât frunzele copacilor. Uneori pleacă pentru că le cerem asta, alteori pentru că așa își doresc ei. Momentele când pleacă pot fi marcate de scene dureroase. Omul este obișnuit, din păcate, ca atunci când se simte părăsit, să arunce cu vorbe care să doară. Cel care părăsește simte nevoia să îl atingă pe cel părăsit acolo unde-l doare mai tare.  Cel părăsit își dorește, de asemenea, să nu rămână mai prejos. Atunci pornește conversația aceea dureroasă pe care ați avut, probabil, ocazia să o auziți. Nu mă refer în acest articol la o despărțire a unui cuplu, ci la orice fel de despărțire dintre doi indivizi, oricare ar fi ei.

După cum spuneam, sunt oameni care iau hotătârea să plece din viața noastră. În ceea ce mă privește, cam târziu ce-i drept, încerc să nu mă mai consum sufletește atât de tare când sunt pusă iar într-o astfel de situație. Omul poate intra în viața mea, la fel cum poate ieși. Nu oblig pe nimeni nici să intre cu forța, nici să plece cu forța. Fiecare e liber să facă ceea ce dorește, ceea ce simte că e mai bine pentru sufletul său. De altfel, am mai scris despre asta într-unul dintre articolele trecute. Întrebarea însă este alta. Ce facem atunci când omul care decide să plece aruncă cuvinte necuviincioase, eventual ne reproșează niște lucruri inexistente?

În calitate de scriitor, unii ar spune persoană publică, deși am impresia că e cam mult spus așa, am ocazia să întâlnesc foarte multe tipuri de oameni. Ei îmi scriu, fie pentru că simt că i-aș putea înțelege, fie pentru că au nevoie de ceva, fie doar pentru a îmi transmite părerea despre cărțile mele. O parte din ei îmi rămân aproape sufletește, și-i simt. O altă parte, poate pare greu de crezut, au tendința de a îmi reproșa fiecare virgulă pusă greșit. Nu scriu acest articol pentru a mă plânge, că nu am niciun motiv, ci pentru a vă arăta că și mie mi se mai reproșează probleme în comunicare și, mai nou, carențe în educație. Concluzia mea e că există oameni cu mari probleme, cu niște goluri din copilărie probabil, lipsuri care nu-i lasă nici pe ei în pace. Când omul nu are pace în suflet, nu suportpă nici pacea celui de lângă el. Ce credeți că face atunci? Îi tulbură și pe cei de lângă. Așadar, dacă aveți obiceiul să fiți la fel de sensibili așa cum sunt eu uneori (cam des) și să puneți suflet chiar și în cea mai neînsemnată conversație, ar fi bine să fiți mai atenți. Primele reproșuri primite au avut urmări în sufletul meu, tot din cauza mea. Nu oamenii din jur ne rănesc, ci noi ne lăsăm răniți. Ne punem speranțe în bunătatea celor de lângă noi, bunătate care uneori are cote mai mici decât avem noi impresia că are.

Vreau să îmi îndrept atenția asupra unui aspect mai puțin vizat. Am avut minunata ocazie de întâlni în ultima perioadă persoane care, deși nu erau absolvenți de Litere, îmi comentau și analizau fiecare cuvânt pe care îl scriam. Vorbesc cât se poate de serios. Dacă sunteți în situația de a analiza cuvintele celor de lângă voi și de a vă gândi: Oare ce a vrut să spună cu asta? , să știți că nu e de bine.  Nu ar trebui să vă intereseze etimologia cuvântului sau sensurile lui metaforice. Aceeași problemă este și dacă atunci când cel de lângă încearcă să vă explice de ce a luat anumite decizii. Asta nu înseamnă că vrea să pară mai bun decât e, ci că vrea să vă pună la curent cu o anumită problemă, eventual cu rezolvarea ei. Atât de tare mă mâhnește câteodată când văd cum mi se analizează cuvintele, virgulele, toată punctuația dacă este timp! Nu, fraților! Dacă am ceva de zis în realitate, nu folosesc metafore, nici alte figuri de stil. Spun direct ce am de spus! Apoi, a doua problemă. Dacă nu răspund pe loc, nu înseamnă că sunt încrezută, ci că stau prost cu timpul sau pur și simplu că atunci când mi-ați trimis mesajul, am avut ceva mai important de făcut. Nu mai reproșați celor din jur probleme inexistente, vă rog! E atât de ciudat când mă trezesc cu astfel de replici, că uneori nu știu cum să reacționez. Alteori cred că e doar o glumă, iar când constat că omul care-mi vorbește e serios, rămân … stupefiată.

Ce vreau să transmit aici?

În primul rând, dacă aveți obiceiul de a analiza tot ce face/zice cel de lângă și vi se pare vouă că are ceva de ascuns, gândiți bine, doar vi se pare. Nu are nimeni, nimic cu voi, nici nu vă ia peste picior. Fiți liniștiți, acordați-i răbdarea voastră și încercați să nu luați decizii și să aruncați cuvinte înainte de vreme.

În al doilea rând, cei care aveți ocazia de a interacționa cu persoane care își varsă problemele pe voi, încercați să nu vă lăsați răniți. Fiecare le are pe ale lui, nu puneți la inimă cuvintele celor care nu știu să le folosească cum și când trebuie…

În concluzie, nu fug de oameni, ci de neputințele lor. Nu am nimic, cu nimeni, însă sensibilitatea mea fuge de cuțitele neputințelor altora. Ne rănim destul singuri, nu cred că duce cineva lipsă de vreo durere. Cu iubire față de toți, dar cu reticiențe față de posibilele dureri pe care omul cu probleme reale, vizibile de lângă noi, ni le poate provoca. Fiți cu luare-aminte, aveți și voi, atât cât se poate, grijă de sufletul vostru, rugându-l pe Hristos să vă apere în toate împrejurările vieții!

 

Pesimismul meu optimist

pptimism i

 

De ceva vreme ajung la mine tot felul de opinii cu privire la activitatea mea literară. Una din ele este cea conform căreia  Cătălina Dănilă ar fi scriitorul pesimist al zilelor noastre. Au fost însă și alții care au înțeles că pesimismul meu de suprafață ascunde în adâncurile lui un optimism foarte duhovnicesc. Tema pesimismului a fost tratată, între noi fie vorba, chiar și de critici. Maiorescu scrisese despre pesimismul în literatură și viață, eu însămi fiind foarte interesată de acest aspect, mai ales în privința cărții. Așadar, pesimismul a existat și încă există, nu e nimic de obiectat. Ceea ce trebuie dat la o parte este caracterul său. Pesimismul meu nu poate fi total în niciun caz, tocmai pentru că Hristos nu mă lasă până nu strecoară în el măcar puțin optimism. Ortodoxul autentic nu poate fi pesimist convins, poate nici măcar pesimist uneori nu ar trebui să fie, însă suntem oameni și avem căderile și neputințele noastre. Nu poate avea stări pesimiste care să ducă la deznădejde tocmai pentru că el este conștient de bucuria pe care i-o oferă Hristos, Mântuitorul nostru. Atât de optimistă îmi este viziunea asupra vieții, încât nu m-am putut abține de la scrierea acestui articol. De altfel, nici motive de pesimism nu am. M-am educat și nu las nicio zi să treacă fără să îi fac bilanțul lucrurilor bune care mi s-au întâmplat. Dacă aș vrea să fiu pesimistă sigur aș găsi nenumărate motive, dar am ajuns la concluzia că nu merit asta nici eu, dar nici Hristos nu merită să îmi șteargă niște lacrimi care nu curg pentru ceva folositor. Nu mai vreau să găsesc vieții defectele, ci minunile. Nu greutățile, ci bucuriile. Nu durerile, ci mângâierile.

Pentru a oferi o perspectivă exactă asupra pesimismului meu, trebuie să o iau progresiv. Romanele mele, cele trei publicate până acum, au în paginile lor niște oameni trecuți la cele veșnice. Oamenii aceștia au trecut nu printr-un moment pesimist, ci printr-un moment inevitabil, normal, printr-o clipă prin care fiecare dintre noi va trece. Repet, nimic nu e pesimist în asta. Maturitatea duhovnicească te face să conștientizezi că nu poți depăși acest moment decât înfruntându-l. Am scris lucrurile acestea pentru a transmite mai ales generațiilor tinere de faptul că fiecare, la un moment dat, părăsește lumea vremelnică. De reținut este faptul că oamenii a căror trecere o semnalez sfârșesc, în general, bine. Personajul care se sinucide în “Romanul omului bolnav de toate” este acolo tocmai pentru a evidenția faptul că există oameni care nu îți sfârșesc viața așa cum ar trebui. Din nou, el este acolo cu un scop bine definit.

În ceea ce privește articolele mele, voi vorbi pe scurt doar despre unul dintre ele, cel mai citit și apreciat. “Realții forțate&familii divorțate” este articolul care a stârnit multă zarvă. Trebuie făcută precizarea că am scris asta pentru a trage un semnal de alarmă. Există zeci de cazuri de familii divorțate și alte zeci de relații forțate care vor ajunge curând în prima categorie. Nu e niciun pesimism aici, ci un realism clar. Nu pot visa lucruri frumoase dacă în fața mea se vede în mod cert în ce direcție merge lumea. În finalul articolului am ținut să transmit că relații frumoase și familiie fericite există și vor mai exista. În niciun caz nu merg pe ideea că nu mai există oameni minunați care pot întemeia niște familii grozave, în care lucrurile să fie așezate frumos de către Hristos. Cred asta cu toată inima, căci altfel cu adevărat aș fi un om pesimist și fără Dumnezeu.  Fiecare să aibă răbdare, oameni minunați mai sunt, cu siguranță și ei își doresc să fie întâlniți. Relații frumoase există și astăzi, le mai privesc și eu cu drag și mă rog Domnului să îi binecuvinteze cu Harul Său pentru a duce împreună o viață liniștită în Biserică. Nu mă îndoiesc nici de faptul că cei care încă nu au găsit omul potrivit, îl vor găsi. Are grijă Dumnezeu de fiecare, sunt atât de sigură de asta! El, care ne știe cel mai bine, cum ar putea să ne lase? Niciodată! El este atât de conștient și știe atât de bine ce avem noi nevoie, ce ne doare, ce ne macină, ce ne face să plângem și ce ne ține-n insomnii atât de tulburătoare… E cu noi, fraților! Repetați asta de câte ori puteți, încercați să conștientizați asta zilnic. Nu e momentul să căutăm motive tristeții, ci bucuriei. Mă bucur de frunzele atât de frumos colorate care tot își părăsesc copacul. Căderea frunzelor este de fapt plânsul copacului. V-ați gândit vreodată cu frunzele sunt lacrimile copacului? Voi poate nu, eu sigur m-am gândit pentru prima oară chiar azi. Nu cumva copacul își plânge frunzele tocmai prin ele, nu prin lacrimi? Poate ar trebui să învățăm din asta. Să ne plângem și noi lacrimile prin lacrimi și să le lăsăm, ca și copacul, jos. Să nu le mai aducem în inima noastră, pentru că de cele mai multe ori lacrimile întrețin pesimismul în noi.  Uneori îl mai avem, poate tocmai pentru a ne conștientiza neputințele. Dar cu Hristos toate se schimbă în nădejde…

Așadar, în finalul unui articol plin de pesimismul meu optimist, vă asigur de nădejdea pe care sufletul meu de om îl are. Voi transmite bucuria pe care Hristos o tot picură în sufletul meu, prin articole, romane, poezii, conferințe și tot ce va mai urma. Doamne, ajută!

Binele şi durerile din spatele lui

masca-1378737008

Ritmul de viaţă contemporan ne-a făcut să nu mai ştim să ne comportăm normal. Încercând să părem normali în ochii celorlalţi, am devenit anormali în ochii lui Dumnezeu. Normalitatea pe care ne-o impune lumea aceasta este nebunie. O nebunie care nu numai că ne ţine ochii acoperiţi pentru a nu vedea ce se întâmplă în jurul nostru, ci o nebunie care ne arată doar drumul spre pământ. Lumea nu arată cu degetul Cerul, ci pământul. Nu arată bucuria, ci tristeţea; nu iubirea, ci ura; nu iertarea, ci răzbunarea. Lumea nu gândeşte ca Dumnezeu. El vede lucrurile altfel, iar gândul Său înseninează sufletul nostru. Acolo, în vreun adânc de suflet care nu mai ştie bine ce e cu el, Hristos poate fi Lumina de care avem nevoie. Nu trebuie să facă El nimic special. Trebuie doar să vrea să locuiască în noi. Şi, de neînţeles pentru noi, El vrea. Oare în momentul acela ne simţim “bine”? Cel mai probabil, nu. În primul rând pentru că El începe să mai vindece câte ceva, iar asta doare. În al doilea rând pentru că noi nu mai avem noţiunea “binelui” nealterată. Binele nostru este atât de alterat, încât a mai folosi acest cuvânt, deja îmi pare a fi cu totul şi cu totul nepotrivit.

Încerând să îmi explic poziţia faţă de acest subiect, vă voi propune să vă imaginaţi un dialog. Te întâlneşti cu cineva pe stradă, iar acestapoartă o scurtă conversaţie cu tine.

― Ce faci?

― Bine!

― Altceva?

― Nimic. Sunt bine…

― Nimic altceva?

― Nimic. Toate-s bune.

Cu siguranţă aţi auzit acest dialog sau chiar l-aţi purtat cu cineva. Suntem obişnuiţi să răspundem, indiferent de situaţie, cu banalul “bine”. Dacă cineva te întreabă ce faci, asta ar trebui să însemne că pe acel om chiar îl interesează acest lucru. Aviz amatorilor care adresează cuiva o asemenea întrebare şi nici nu mai aşteaptă răspunsul. Automatismul acesta al întrebărilor legate de starea unei alte persoane are un caracter dureros. Mi s-a întâmplat să fiu întrebată ce fac fără ca persoana respectivă să mai aştepte să răspund. Astfel stând lucrurile, nu mai bine tăcem? Dacă tot nu ne interesează, ce rost are să mai rănim liniştea?

“Bine” nu mai spune nimic. Poate doar indiferenţa celui care foloseşte acest cuvânt pentru a îşi exprima trăirea. Dacă vrei să răspunzi, mai ales dacă vorbim de o persoană apropiată ţie, e mult mai normal să spui că scrii, citeşti, pierzi vremea pe Facebook sau pur şi simplu stai şi nu ai chef să mai faci nimic. A răspunde cu “bine” în orice situaţie începe să devină o minciună. Nu, de foarte mult spunem că facem bine chiar şi atunci când mai avem un pic şi plângem. Nu ne simţim deloc bine, dar vrem să părem fericiţi. În ochii cui? În ai lumii, căci în ai lui Dumnezeu nu suntem deloc bine. El ne vede binele nostru plini de dureri şi cu siguranţă ne priveşte şi atunci când ne postăm în faţa celor din jur cu niste măşti ale binelui lumesc. Celor care mă cunosc şi care vor să ştie ce fac, dacă chiar mă simt minunat, le mai spun că fac bine. Dar nu mă opresc acolo. Sunt bine, tocmai am început să mai scriu o carte. Asta dacă simt că persoana respectivă aşteaptă răspunsul meu. Dacă vreau să îi spun că fac doar un banal bine, mai bine tac. Tăcerea spune mai mult decât spune binele pe care îl invocăm de zeci de ori pe zi. Cred că şi el s-a săturat de prezenţa lui atât de sâcâitoare. Nesinceritatea noastră în faţa semenilor este nesinceritate în faţa lui Dumnezeu. Dacă El va afla de la noi că facem bine, un bine ale cărui dureri nu vrem să le scoatem la iveală, nu va putea vindeca nimic. El nu intră în sufletul nostru cu forţa. Ne lasă să ne fie bine în continuare, aşa cum tot spunem, aşa cum se pare că ne tot dorim…

Fiţi sinceri, e unul dintre cele mai de preţ daruri pe care le puteţi oferi celor din jur. Hristos vrea sinceritate şi nu oferă puţin în schimb, ci mult, foarte mult. Ce poate fi mai bine decât a fi cu El în veşnicie? Binele aruncat în urechile celor din jur, le înfundă inima. Nu mai pot înţelege altceva pentru că tot ce le-aţi oferit a fost doar bine ani şi ani de zile. Ei nu mai pot auzi sau simţi altceva, deci să nu vă mire că nu vă mai puteţi înţelege cu nimeni. Şi nu, nu exagerez deloc. Toate lucrurile mari pornesc de la lucruri mărunte. Nu mi-am propus să fac din ţânţar, armăsar. Nu, nu e deloc aşa. Invocând o stare de bine ireală, ne minţim la un moment şi pe noi. Am mai scris despre asta şi ţin să repet. Minciuna ne întunecă sufletul şi apoi mintea, nu ne lasă nicidecum să fim înţelepţi. Dacă repetăm celorlalţi o minciună, o vom crede. Vom crede fie într-un bine pe care nu îl cunoaştem deloc, fie într-o stare extrem de proastă de care ne tot plângem, chiar dacă nici aceea nu e chiar aşa de reală pe cum am vrea să credem. Nesinceritatea faţă de ceilalţi este în primul rând nesinceritate faţă de noi şi faţă de Dumnezeu. Oare poate fi ceva mai de plâns decât a-L minţi pe El? Fiţi în pace, suferă Hristos pentru toate minciunile noastre şi cred eu, mai ales atunci când nu mai suntem sinceri nici măcar faţă de noi. Dacă omul simte nevoia să se mintă pe el, nu face altceva decât să îşi încuie sufletul şi să arunce cheia în mare. Fiind îngenunchiat de minciună, nu faci decât să te tot afunzi într-o mlaştină fără fund. Poate să îţi spună lumea întreagă că nu e aşa cum crezi tu. Eşti singurul vinovat de faptul că ai ajuns în starea aceea. Nu e vinovat altul, iar acesta este un alt motiv pentru care e mai comod să nu conştientizezi că nu eşti deloc bine, ci că ai ani întregi de când nu ai mai avut ochiul curat, luminos. Dacă în cele mici nu suntem cum trebuie, nici în cele mari nu vom fi. Luaţi aminte la binele din sufletul vostru, dar mai ales la durerile din spatele lui!

Păşesc zilnic fie pe asfaltul tare, fie pe iarba rece, fie pe lângă brazii bătrâni ai unei păduri rugătoare. Mă uit în jur, îmi doresc să văd ochii luminoşi ai oamenilor, însă rar mi se întâmplă asta. Oamenii sunt trişti şi necomunicativi, se ascund şi nu vor să mai discute. Lipsa aceasta de comunicare dintre oameni, lipsa totală a socializării nu face decât să ne distanţeze inimile. Fie că nu îl cunoşti pe cel alături de care ajungi să rămâi din diverse motive, e important să îi arunca pastila unor cuvinte. Nu se ştie dacă nu cumva omul acela are nevoie de puţină atenţie. Iubirea din sufletul nostru se revarsă asupra sufletului însetat, crăpat din lipsa Lui. Hristos, dacă se află în tine, îi va uda sufletul şi vor dispărea crăpăturile. Poate face asta şi e pregătit mereu cu lacrimi. Păstraţi-L în sufletul vostru şi oferiţi-le tuturor măcar frânturi de Iubire. Cei ce sunt reci, nu Îl cunosc. Atunci când se lasă încălziţi de El, încep să stropească obrazul cu lacrimi. Lacrimile încălzesc inimile. Ce frumos! Să dea Dumnezeu să îmi curgă inima şi în inimile celor care au nevoie de vreun pic de căldură. Să ne luăm sufletele în braţe şi să ne unim lacrimile în rugăciune. Hristos e aici, iar asta nu ne poate da decât pace. De simţi nevoia, ;i eu sunt aici. Nimic rău nu se întâmplă. Suntem cu toţii aici şi vrem să te luăm în braţe. Doar să ne laşi să ne încălzim inimile… Ne laşi?

 

Pentru că nu pot fără El…

DSCI5049

De asta respir zi de zi, pentru a Îl respira pe El. În foarte multe momente din viață, singurul motiv pentru care mi-am dorit să continui a fost ca dorul de El să devină din ce în ce mai mare, știind că astfel și iubirea Lui va crește infinit. Îmi place să mă gândesc, mai ales în momentele triste, la cât de mare e iubirea Lui pentru mine și la cum îmi demonstrează asta zilnic și uneori, făcând asta, mă simt rău. Nu am reușit să pătrund taina asta și mă pierd adesea în ea. Mi-a lăsat prea multe bucurii, prea multe lucruri, locuri și oameni care îmi umplu sufletul de o bucurie atât de minunată, atât de curată și atât de duhovnicească! Nu mai am cum să privesc zilnic în jurul meu, fără să Îi mulțumesc și fără să Îl am în suflet, tocmai de aceea…că nu mai pot fără El. În câteva luni am reușit să ma afund adânc în lucrurile care există și care îl pot face pe om cu adevărat fericit. M-am debarasat cât am putut de tot ce îmi făcea rău pentru că acesta e primul lucru necesar atunci când te iubești. Am aflat că pentru a-i iubi pe ceilalți trebuie mai întâi să mă iubesc pe mine, iar asta m-a mirat și durut în același timp. Smerenia cuprinde și iubirea de tine și de ceilalți, iar asta nu poate fi decât o minunată taină. Te iubești pe tine atunci când renunți la lucrurile care îți fac rău, chiar dacă acelea sunt aproape tot ce îți dorești mai mult! Atunci când începi să te iubești, vrei să îți oferi cât mai multe părticele din El. Îl întâlnești mai ales în Sfintele Taine, atunci când te apropii de Potir cu inima cât un purice, bătându-ți atât de tare încât simți că mai ai un pic și leșini. Culmea, nu se întâmplă asta pentru că te întâlnești rar cu El, cu acest moment, ci pentru că inima ta Îl simte și se emoționează mai tare decât în condițiile oricărei alte întâlniri. De fiecare dată, Liturghie după Liturghie, simți cum inima îți iese din piept atunci când se desprinde de trupul acesta pământesc și întinat de păcate. Ce lecție îmi dă inima mea, de iubire desăvârșită! Cum să nu mă emoționeze, cum să nu îmi tremure lumânarea în mână atunci când știu că mai durează puțin și voi cu Cel mai bun Prieten?

Îmi dau seama zi după zi că viața mea fără El ar fi moarte. Lipsa lui Hristos este Iadul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că iadul e cea mai mare durere a lui Dumnezeu. Durere pentru El sunt și toți oamenii care trăiesc fără El. Suntem toată viața sau doar în anumite momente rănile din inima Mântuitorului care nu contenesc să se mai vindece din pricina păcatelor noastre. Cum mai poate să mă lase să-I pătrund tainele cu toate că-s așa cum sunt? Asta mă face să îmi las lacrimile să curgă în miez de noapte, întinsă pe iarba verde de care m-a lăsat tot El să mă bucur. Chiar dacă destul de târziu, am descoperit și minunea de a îți petrece câte o oră, măcar, în iarba verde, noaptea, privind cerul înstelat. Prima dată când am făcut asta, m-am speriat tare. Nu mai văzusem asta niciodată. Cerul era atât de senin încât se vedeau milioane se steluțe, iar în fiecare din ele, Hristos. Mă privea de acolo, de sus, iar inima mea se bucura în același mod de El. Am stat apoi, următoarea zi, să privesc cu mai multă atenție ce este în jurul meu. Mă uitam la niște dealuri și la o pădure în timp ce soarele apunea și dragii mei prieteni cântau “Lumină lină”. A fost un nou moment în care m-am declarat răpusă de iubirea Lui. El vindecă, dar asta nu înseamnă că nu doare. Când ai sufletul ciuruit de uitarea Lui, Iubirea Sa doare. Doare minunat, dar vindecă atât de bine! Și-atunci te lași în brațele Lui, când vezi că singur nu poți trăi în lumea aceasta vremelnică, plină de patimi, neputințe și răni. În momentul acela începi să Îl vezi în tot ce te înconjoară și te bucuri de neputința ta de a trăi fără El. Este clipa în care nu mai poți decât să te bucuri. Nu mai poți să ceri nimic, nu îți mai dorești mai mult pentru că ai cel mai de preț Om în tine.

Îmbrățișările copiilor din taberele de anul acesta, mai ales din cele misionare, m-au făcut să mă trezesc și mai bine la realitate. Cei mai mulți nu o duc bine și au nevoie de fiecare zâmbet pe care îl putem oferi. Și ce poate fi mai minunat atunci când cei din jur Îl văd pe Hristos în zâmbetul tău? Bucurați-vă sufletele cu simțirea Lui, bucurați-i pe cei din jur cu faptul că în voi e Cineva de care și sufletul lor rănit și ochii lor plini de lacrimi au nevoie. Și-atunci când ne considerăm prea asupriți de cei din jur, să ne gândim cum Mântuitorul a rămas singur cu toate că apostolii știau că El este Fiul lui Dumnezeu. Unul s-a lepădat, unul L-a vândut și ceilalți au fugit. El i-a iertat pe toți și ne ține-n brațele Sale cele sfinte în continuare. Tu ce faci?

 

Purtăm în noi un strop de Cer

DSCI5311

 

Motto: “Toți vom pleca, dar nimeni nu va spune

Că n-a avut în el un strop de cer

Și toți vom duce-n noi câte-o minune . . .” (Radu Gyr)

 

A mai trecut încă un an universitar, în cazul meu. Mă gândesc cu duh de rugăciune la tot ce m-a ajutat Dumnezeu să realizez în această ultimă perioadă și-I mulțumesc. A fost un an greu, cu foarte multe ispite care mi-au arătat din nou cât de mult mă iubește Dumnezeu… Spun din nou că ar trebui adesea să Îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne lase în pace, ci să ne ispitească pentru ca și noi să ne cunoaștem cu adevărat. În relație fiind cu cei din jurul tău ajungi să descoperi propriile limite și neputințe, temeri și bucurii. E important să ne dăm ocazia de a ne descoperi, tocmai pentru a deveni din ce în ce mai frumoși.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate lacrimile pe care le-am vărsat, pentru toate rănile redescoperite, dureri pe care credeam că le vindecase timpul, dar și pentru toate bucuriile. Mi-am descoperit durerile mele și uneori vi le-am împărtășit. V-ați regăsit voi înșivă în ele, moment în care am legat prietenii cu oameni minunați pe care îi simt acum atât de aproape de sufletul meu! Știți și voi că prieteni care să se bucure măcar în aparență alături de tine, găsești ușor. Însă oameni care să te strângă în brațe atunci când îți este greu, găsești foarte rar. A fost un an dezamăgitor până i-am conștientizat frumusețea și foloasele. Oamenii la care ținem pot uneori pleacă din viața noastră, iar de cele mai multe ori ne este extrem de greu să înțelegem de ce ni se întâmplă asta. Pe moment nu putem și aruncăm vina pe Dumnezeu. Timpul, cel care nu vindecă răni, scoate totuși la iveală tot felul de informații. Ceea ce azi crezi că e îngrozitor de rău, mâine poate deveni o adevărată binecuvântare… Așa a fost pentru mine.

Atât de multă încredere am că noi, toți cei care-L chemăm pe Hristos să ne vindece rănile, vom fi vindecați, încât nu pot să nu mă bucur. Ortodoxia este cu adevărat un stil de viață al bucuriei fără de sfârșit…

Vara aceasta e posibil să nu mă vedeți foarte des, în niciun caz zilnic, în mediul on-line. Voi încerca să verific cel puțin săptămânal mesajele voastre și să vă mai bucur cu vreun articol, poezie, fotografie. În rest, scrisu-mi va fi ocupația…

Vă mulțumesc tuturor pentru rugăciune și pentru gândurile minunate pe care mi le-ați împărtășit de-a lungul timpului. E o bucurie mare pentru mine de fiecare dată când cineva îmi scrie. Vă cer rugăciunea pentru a încerca să continui ceea ce și voi, cei care-mi citiți cărțile, vă doriți. Anul acesta au fost tipărite două cărți. Va urma o perioadă în care voi începe un nou roman, așa că vă rog să vorbiți cu Hristos și despre mine…

 

   Cu bucurie,

Cătălina

Relații forțate & familii divorțate

disperare1

Relații forțate & familii divorțate

 

 

 

De ceva timp mă tot gândesc la unul din motivele suferinței tinerilor. Relațiile de prietenie care pornesc cu avânt, însă se sfârșesc dureros de repede și în condiții cu totul ciudate uneori, m-au făcut să cuget mai mult asupra acestui aspect. Fie din plictiseală, fie din dorința de a fi ca ceilalți, fie din minunata dorință de a avea pe cineva alături pentru ca într-un viitor apropiat sau mai puțin apropiat să îți întemeiezi o familie, încerci să îți lipești inima de cineva. Întâlnești un om în sufletul căruia începi să simți că prinzi rădăcini și atunci chiar crezi că viitorul tău este lângă acea persoană. Toate merg bine și uneori se ajunge și la marele pas. Altele nu merg așa de bine. O multitudine din relațiile zilelor noastre sunt forțate. Relații care nu merg, relații forțate atât de tare încât cei care privesc lucrurile din afară își pun mâinile în cap.

Aceste relații nu au la temelie iubirea, ci dependența. Dependența de a vorbi, de a petrece timp alături de persoana pe care consideri că o iubești te face chiar și-n momentele în care este evident cât de mult te rănește cel de lângă tine, să nu vrei să pui capăt. De ce? Pentru ca în mintea ta răsună iubirea și eventual perioada îndelungată în care ai stat alături de el/ea. Evident, iubirea nu-i aia curată, iar timpul este o aberație. Nu pui acum capăt pe motiv că deja ai stat doi ani, însă vei pune la anul când o să ai trei ani… Nu, nu e un motiv destul de bun. Însă forțezi. Forțezi și din frica de a nu rămâne singur. Singur oricum nu rămâi, tocmai pentru că Hristos te iubește atât de tare încât nu te va lăsa niciodată… În plus, pentru că El știe când și de cine ai nevoie, cu siguranță va trimite omul potrivit la locul potrivit chiar atunci când te aștepți mai puțin. Astfel stând lucrurile, cred că e destul de limpede că tot ce nu merge frumos, nu va duce nici pe departe la ceva bun…

Certurile de la lucruri mărunte sunt pretextul multor relații forțate. Chiar dacă tu consideri că lucrul de la care pornesc certurile este minor, trebuie conștientizat faptul că ceea ce pentru tine poate înseamnă aproape nimic, pentru celălalt poate însemna mult… Dacă lucrurile nu merg bine într-o relație, nu înseamnă că vreunul din voi este vinovat. Am început să merg pe ideea că uneori oamenii nu sunt potriviți. Sunt buni și nepotriviți. Fiecare are lipsurile lui, iar cel de lângă poate sau nu poate suporta ceea ce ai… Dacă nu poate, viața merge înainte. Am scris acum ceva vreme că sfârșitul unui drum poate fi începutul unei autostrăzi… Ceea ce astăzi ți se pare a fi de neînlocuit, mâine poate fi o amintire învăluită în ceață.

Când crezi că iubești este extrem de greu să conștientizezi dependența și forțarea. Te forțezi pe tine și pe cel de lângă tine. Omul vrea să i se facă voia cu orice preț. Tocmai de aceea se suferă atât de mult la o despărțire… Să avem încredere în cel de lângă noi, dar să nu ne încredem în el, ci-n Hristos. Indiferent de bunătatea lui, posibilitatea ca și el să greșească este la fel de mare. E și el om, ca și noi. Oricine poate greși, oricine poate ierta. Poate ierta până la a nu-și călca demnitatea. Când omul te tot rănește, cred că este cazul să nu îi mai dai voie s-o facă…

Ce e de la Hristos va merge frumos. Nu fără ispite, nu pe un drum presărat doar cu flori. Vei mai călca în câte-un spin care te va învăța cât de frumos e să ai răni de vindecat! E un paradox, însă e adevărat! E minunat să ai răni asupra cărora Mântuitorul să poată veni, picurând acolo lacrima veșniciei Sale… Omul potrivit nu e perfect, nu e cel mai bun, însă-i cel mai bun pentru tine. E cel pe care nu-l vei forța, e cel care își va odihni sufletul și va ști să-l ia și pe-al tău în brațe… Cu rugăciune și cu atenție! Relațiile forțate de azi sunt familiile divorțate de mâine…

 

P.S. Evident, pot exista excepții. “Oamenii se mai schimbă, totul va fi minunat după!” Aș vrea să vă dau dreptate, însă cazurile de genul acesta sunt foarte rare. Eu n-aș risca…

O carte pentru un copil sărac

DSCI6047

Hristos a înviat!

Amintirile frumoase care mi s-au ivit în suflet în timp ce priveam apusul de ieri, m-au făcut să dau startul unui nou proiect, mai concret unei continuări a campaniei pornite cu ceva timp în urmă pentru copilaşii săraci din satul Frenciugi, judeţul Iaşi. Părintele paroh de acolo mă rugase să încerc să adun nişte cărţi, întrucât copilaşii din sat chiar duc lipsă de aşa ceva. Părintele a început acest proiect de ceva timp, deci are deja adunate cărticele.

Vin şi eu în sprijinul lui cu o parte din cărţile bibliotecii mele şi vă îndemn şi pe voi să sprijiniţi această iniţiativă. Ştiu, desigur, că uneori este greu să te desprinzi de cărţi. Însă sunt sigură că există exemplare care nu vă sunt de folos şi stau părăsite în biblioteca personala. Putem începe cu gesturi mici. O carte poate aduce zâmbetul pe chipul unui copil şi asta e un lucru extraordinar. Biblioteca la care vor ajunge donaţiile voastre este parohială, deci se vor putea folosi de ele toţi copilaşii.

Aşadar, pornim o campanie de strângere de cărţi, cu precizarea că nu adun doar scrieri religioase, ci orice fel de carte ce poate fi de folos copiilor sau chiar adolescenţilor. Perioada de desfăşurare este 11.05.2014 – 24.05.2014. Mă puteţi contacta la adresa mea de e-mail ( catalina_danila2000@yahoo.com) sau direct pe site-ul meu (www.catalinadanila.ro). Vă asigur că voi duce personal cărţile acolo şi vă mulţumesc de pe acum pentru sprijin.

Cu nădejde,

Cătălina.

P.S. Fotografia a fost realizată în ultima mea vizită în satul Frenciugi.