Cărbuni de aprins inimi stinse

cer

Am luat Cerul în mână şi apoi am plâns. De fapt am iubit Cerul mai mult decât orice altceva din lumea aceasta trecătoare. Duhovnicul meu, bătrânul avvă ce  trăieşte de mic copil în mănăstirea din inima pădurii, mi-a spus de nenumărate ori ce trebuie sa fac. Chiar în micuţa lui chilie am luat parte la o tămăduire minunată: lacrima lui izvorâtă din pocăinţa desăvârşită mi-a atins o rană trupească şi sufletească în acelaşi timp. După ce mă împărtăşisem, am păţit ceea de care m-am ferit cel mai mult: m-am ars. M-am ars din cauza nevredniciei mele, şi durerea cea mare a fost nu pentru că aveam o rană destul de mare la mâna dreaptă, ci pentru că eram conştient că nu fusesem pregătită să-l primesc pe Hristos în inima mea. Părintele, săracul meu părinte, nu mai putea să se oprească din plâns, atunci când una din lacrimile lui a căzut chiar pe rana mea. Mi-a dispărut durerea, mi-a dispărut teama şi suferinţa, şi mi-a coborât în inimă duhul iubirii, păcii şi blândeţii. Am învăţat că nu poţi să-ţi simţi inima aprinsă dacă mai înainte nu a fost stinsă, aşa cum nu poţi spune că iubeşti dacă nu ai avut momente de ură în toată viaţa ta. Radu Gyr spunea că: De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină, iar eu spun că de n-aş fi ars, n-aş fi fost botezată cu apa cea vindecătoare, n-aş fi fost acum om, şi n-aş fi putut să simt că cel care mă îndruma pe cărarea îngustă a mântuirii este un cărbune aprins. În cele mai grele momente din viaţă, atunci când inima-mi îngheţată striga necontenit după ajutor, atunci când sufletul deja încetase să mai simtă ceva, am alergat către cărbunele aprins ce mă ducea din nou cu gândul şi simţirea către El, către Cel pe care încetasem să-l mai rog să mă mai ajute. Indiferenţa ce, de foarte multe ori, se instalează în sufletele contemporanilor noştri, nu poate fi risipită dacă nu există foc. Aşa cum nici eu n-aş fi fost încălzită dacă nu aş fi găsit focul cel de viaţă dătător, aşa şi prietenii mei, prietenii dumneavoastră, nu vor simţi că trăiesc această viaţă cu un scop, decât atunci când vor simţi Focul. Şi cred cu mare siguranţă că există un important şi unic cărbune pământesc, ce ne poate nu numai ajuta, ci chiar înălţa către o lume mai bună, mai dreaptă, mai frumoasă, mai pentru noi. Făpturi ale lui Dumnezeu suntem, după cele dumnezeieşti umblăm, şi spre cele cereşti ne înălţăm, dar multe din tainele acestei lumi încă nu le cunoaştem! Cum de soarele răsare, cum de luna aţipeşte, cum de steaua ne veghează şi iubirea ne păzeşte….N-am putut atinge cerul, n-am putut iubi pământul, însă Cerul l-am iubit şi pământul din care am fost creaţi, şi în care o singură dată, dar cu o mare însemnătate, vom ajunge, l-am atins. Atunci când vom deveni şi noi, la rândul nostru, cărbuni ai Mirelui Hristos, atunci când şi noi vom putea aprinde inimile stinse ce plâng cu noi, lângă noi sau pentru noi, atunci vom lăsa mireasma cărbunelui cu tămâie proaspătă să înmiresmeze cerul şi pământul, marea şi toate cele dintru ea… Ce-ar fi de n-am spera la un astfel de început? Am sfârşi începând Viaţa, aşa cum este şi normal, însă cu lacrimi în loc de zâmbet, cu durere în loc de bucurie, cu vis în loc de realitate…Dar noi, oameni cu chipuri de îngeri de lumină, cu trup de pământ cu iz de primăvară şi cu speranţe de mântuire atât de mari, vrem atât de multe de la Viaţă! Şi pentru că noi vrem, Domnul ne dă şi ne veghează tainic, la vreme de pocăinţă, sperând ca inimile noastre să nu se mai stingă, ci să ardă necontenit şi-n viaţa aceasta, şi-n cea viitoare, înmiresmându-ne sufletul spre iubirea şi jertfa Fiului Său şi Mântuitorului nostru, acum şi în vecii vecilor, AMIN.

 

Publicat pe 10 aprilie 2012

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *