Archives

now browsing by author

 

Oamenii dezamăgesc atunci când încetează să iubească

dezamagire

M-am întrebat de multe ori de ce omul este tentat, de cele mai multe ori, să vadă întâi părțile negative ale celuilalt. De ce omul nu privește spre bunătatea celui de lângă el și de ce alege să strice prietenii de ani pentru greșeli de clipe? Oare este un comportament normal sau este o anormalitate generalizată și acceptată tocmai datorită acestei largi popularizări?
Atunci când iubesc, oamenii ar face orice pentru a nu dezamăgi. Omul iubitor este acela care încearcă să nu îl rănească deloc pe cel căruia îi poartă sentimente. Chiar dacă uneori greșește, cel care iubește știe să își ceară iertare, are această putere și nu stă mult să se gândească până să facă acest lucru. Acesta, omul minunat care are sentimente frumoase pentru cei din jurul lui, nu s-a gândit niciodată să caute nod în papură altuia, el pur și simplu nu acceptă să caute greșeli în comportamentul celuilalt. Deși uneori se lovește de neputințele, de părțile negative ale altuia, el privește tot la părțile lui bune. Și dacă credeți că este o idealizare aici, să știți că nu este. Omul care iubește, nu rănește. Și chiar dacă o face, știe să repare rănile, să ajute la reabilitarea prieteniei. Parcă atunci când te gândești cum ar trebui să fie cel care iubește, te cuprind sentimente de teamă. De ce? Tocmai pentru că ai ocazia de a realiza cât de puțini astfel de oameni sunt în viața fiecăruia dintre noi.
Continunând firul poveștii, ajungem la momentele în care X ne spune că Y, căruia îi purtăm un respect deosebit și o prietenie de ani, nu este așa bun cum pare. Ne întrebăm de ce. X ne răspunde. Acela a făcut așa, nu a fost corect, nu e așa cum credeai tu și așa mai departe. Vă vine să credeți că o astfel de conversație poată dărâma prietenii de atâția ani? Nici mie nu mi-a venit să cred până când Dumnezeu mi-a descoperit că merită să scriu încă un roman doar despre asta. Despre cum oamenii în care am avut încredere, oameni de care ne leagă ani de prietenie, pot să ne părăsească la propriu pentru că așa aud de la alții sau pentru că … pur și simplu li se pare că un lucru banal pe care-l facem, valorează mai mult decât toate bucuriile de până atunci.
Poate ar trebui ca atunci când dezamăgim să ne întrebam de ce am încetat să iubim. Cât de nesuferit poate fi un om (mai ales un prieten vechi) ca noi, simpli oameni trecători prin această viață, să ne permitem să decidem că cineva nu mai poate avea parte de sentimente bune din partea noastră. Și de ce, vine marea întrebare, omul este atât de fățarnic încât să le arate iubire, înțelegere și respect chiar și străinilor, iar când vine vorba de cei apropiați, de multe ori chiar de propria familie, să nu mai găsească nici un fel de resursă sufletească? De ce oamenii dezamăgesc mai ales pe cei care-i iubesc?
Căutând răspunsuri la întrebări de viață, continuam să iubim și să dezamăgim, să uităm și să ne aducem aminte, să păstrăm tăcerea în locul Cuvântului. Nu suntem sfinți, dar tindem spre sfințenie. O sfințenie la care se ajunge doar prin Iubire, nu rănind și făcându-ne că nu ne-am dat seama. Spune Psalmistul: “Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el.” Suntem asemănați îngerilor, noi cei care dezamăgim atunci când hotărâm să nu mai iubim…

Îți sunt datoare!

datorie

Îți sunt datoare!

Doamne, Îți sunt datoare pentru toate!
Pentru tot ce te-am rugat și ai făcut,
pentru tot ce te-am rugat și n-ai făcut,
pentru tot ce nu te-am rugat și ai facut,
pentru tot ce nu te-am rugat și n-ai facut.
Pentru toți oamenii frumoși din viața mea.
Pentru toți care rănindu-mă, m-au făcut mai bună.
Pentru toate zâmbetele și pentru toate lacrimile de pe chipul meu.
Pentru că mi-ai dat șansa de a Te cunoaște,
pentru că exiști și mai ales pentru că
toți oamenii sunt contemporani cu Tine.

Doamne, Îți sunt datoare pentru trecut, prezent și viitor.
Îți sunt datoare pentru veșnicie!

Despre deranjul provocat de Biserică și de Catedrala Mântuirii ….

catedrala

Hristos a înviat!

Aș scrie mai mult, dar am familie și facultate, licență, romane și multe alte activități care nu-mi permit. Dar vreau să trag un semnal de alarmă!

Zi de zi dau cu ochii de articole care ponegresc Biserica. Și sincer, m-am cam săturat. Toți impută Bisericii că nu face spitale și cantine, de parcă această BISERICĂ a venit în slujba poporului cu motto-ul de constructor de astfel de unități. Ce-i Biserica, fraților? Firmă specializată în constuirea spitalelor?

Și da, s-au construit biserici și încă se mai construiesc! Vreo problemă? Tu, cel care tot acuzi Biserica pentru sutele ei de așezăminte, ai încercat să întri în vreuna de crezi că nu mai e nevoie de altele? Slavă Domnului, sunt pline cam toate , atât de pline încât mai avem de unde umple și altele. Nu bate vântul prin ele, fii liniștit!
Atât de multă contra-reclamă Bisericii nu s-a mai făcut parcă niciodată. Punem cap de afiș cinci atei care n-au ce face, iar miile de oameni rugători îi lăsam în umbră, de parcă n-ar exista.

Genul acesta de prigonire mă dezgustă și mă doare, așa cum mă doare și când îmi amintesc cum sfântul Ioan Gură de Aur, un sfânt atât de mare al Bisericii a fost exilat și ponegrit din vina de a fi cu Hristos. Bucuria e că Hristos biruiește și e cu noi de peste 2000 de ani. Sfântul Ambrozie al Mediolanului, hirotonit pentru că era un om al sistemului, a ajuns să-i spună împăratului că nu-l lasă să intre în biserică până nu se pocăiește.

Luați atitudine! Nu lăsați ca Biserica și preoții să fie ponegriți pe nedrept. Poate reușim măcar noi să dam share și postărilor care vorbesc de bine Biserica, pentru că acelea care aruncă cu noroi sunt destule!

Doamne, ajută!

Anunț

articol iunie

Dragi prieteni,

 

Sunt câțiva ani de când am început să scriu. Cărțile mele au fost uneori apreciate, alteori nu. Dincolo de toate laudele sau reproșurile, au stat oamenii a căror viață s-a schimbat după ce au citit una dintre cărțile mele. Vreau să vă mulțumesc tuturor pentru încurajare, pentru toate sfaturile și mai ales pentru rugăciunea în care m-ați pomenit. Cum fiecare perioadă este cu bucuriile ei, iată că urmează altceva în viața mea.

Vreau să vă anunț că este singura dată când am reușit să am un stoc din toate cele trei cărți existente pe piață. Mi-e dor de Tine, Doamne, Rana mea, suferința Lui și Romanul omului bolnav de toate. Nu sunt multe, dar încă mai sunt. Pentru că sunt dintre voi care le-ați vrut, dar nu am avut cum să ajung să vi le aduc sau cine știe ce altă situație, vreau să vă rog să vă gândiți dacă mai vreți vreun titlu pe care să-l primiți direct de la mine (cu autograf, eventual). Eu voi mai expedia doar luna aceasta colete, după care ele vor rămâne la mama. Ea se va ocupa începând cu luna iulie de distribuirea romanelor mele (cel mai probabil doar a celor existente, fără un nou stoc).

Așadar, îi rog pe cei care își doresc cărțile (fie pentru că nu le au, fie pentru că vor să le mai ofere cuiva cadou, spre folos duhovnicesc), să mă contacteze pentru a le expedia în timp util.

Vă îmbrățișez și sper ca în anii următori să ne putem regăsi în alte romane pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le voi scrie.

 

Cătălina

Povestea veverițelor

20150520_144633

Hristos S-a înălțat!

 

Povestea de seară

 

Vă scriu cu o mare bucurie-n suflet, așa cum o simt eu de câteva luni încoace. Acum vă scriu pentru că vreau să vă împărtășesc bucuria de a vedea veverițele acasă la ele. Nu e puțin lucru, nu? De ceva vreme mi-au atras atenția aceste animale, veverițele.  Acum vreo două luni, când mergeam spre biserică, am văzut două veverițe jucându-se într-un nuc din apropierea casei. Ne-au bucurat mult în ziua aceea, dar se pare că lucrurile bune aveau să continue…

Săptămâna trecută am mers până la mănăstirea Agapia, locul în care sunt multe de văzut. Mi-am spus că ar fi bine să urc și spre cimitirul mănăstirii, așa cum fac de fiecare dată. Acolo se află (puțin știu), mormântul părintelui Nicodim Măndița, mare duhovnic și scriitor. Urcând scările spre cimitir ne-au atras atenția două veverițe care alergau pe acolo, iar mai apoi o maică care le striga. Așa aveam să aflăm că acolo e o lume a veverițelor care nu mai au ce mânca, drept pentru care și-au găsit un protector într-o maică miloasă care le dă de mâncare. Mânâncă nuci, care…după cum știți sunt destul de scumpe. Spunea maica că are nevoie de nuci, că nu are nici acasă și nici bani să cumpere… Asta se rezolvă destul de ușor, dar de ce nu, dacă aveți vreo nucă pe-acasă, vă rog s-o aruncați spre mine sau spre Agapia…

Este prima dată când văd pe cineva hrănind veverițele cu mâna. Se apropie de maica și stau lângă ea să mănânce. Poate părea pueril, dar este cu adevărat extrem de frumos. Ceea ce am aflat atunci e că și maica are nevoie de ajutor. Nu ne-a cerut ajutorul, noi am întrebat cu ce o putem ajuta și am aflat că nu are lemne pentru iarnă. Acela a fost momentul în care ne-am dat seama că putem pune mână de la mână. Ar avea nevoie de o căruță de lemne care costă doar 250 de lei, bani pe care nu-i are. Dar nu se plânge. Se roagă.

Ce-ar fi să punem bănuț peste bănuț și să strângem de-o căruță de lemne? Ar fi o bucurie mare pentru noi, că putem ajuta, și pentru ea că este ajutată. Nu ne aruncăm spre sume mari. Dacă suntem 25 care vrem să oferim câte 10 lei, se rezolvă treaba. Pentru fiecare dintre noi, 10 lei nu e mult, dar pentru ea este foarte mult suma totală. Așadar, cine se oferă? Marius și cu mine suntem pe locurile 24 și 25. Avem nevoie de nume pentru primii 23 de oameni care vor să ajute. Așteptăm vești bune la ceas de seară!

 

Cu drag!

Cătălina, catalina_danila2000@yahoo.com

 

Bucurie!

prima

Bucurie mare! Mi-am dat seama din nou cât de mult iubesc oamenii și cât de mult mă bucură cei care mă înconjoară. Bucuria cea mai mare de după ce-L ai pe Hristos este să ai oameni de-ai Lui în preajma ta. Și ce poți face atunci decât să te bucuri în toate modurile de care poți fi în stare? Ar fi tare bine dacă oamenii ar ști să mai și mulțumească lui Dumnezeu, nu doar să Îi ceară tot felul de lucruri. Eu chiar am pentru ce mulțumi și vă îndemn pe fiecare dintre voi să cugetați pentru câteva minute la sutele de motive de bucurie pe care le aveți și să încercați să nu va mai plângeți de milă…

În afara bucuriei pe care am simțit-o și pe care încă o simt astăzi, această zi a mai ieșit în evidență prin ceva: prin faptul că mi-am dat seama din nou de tristețea românilor. Acum ceva timp auzeam pe cineva care spunea că în Biserică sunt mulți oameni bolnavi. Majoritatea celor bolnavi, fie trupește, fie sufletește, ajung la biserică. Îi găsim acolo și intrăm de multe ori în contact cu aceștia. E bine atât timp cât știm cât de cât cum să nu ne molipsim de boala lor și nu mă refer aici la boli trupești, ci la cele sufletești de care românii s-au molipsit la nivel ridicat. Mi-am dat seama astăzi că unii români s-au îmbolnăvit atât de tare sufletește, încât nici măcar nu își mai conștintizează boala- adică chestia cea mai gravă care li se putea întâmpla. Știți că mi s-a întâmplat și mie? De asta îmi permit să-mi dau cu părerea. Fraților, chiar dacă nu sunteți de părere că aveți vreo boală sau vreo problemă, mai întrebați-i și pe cei de pe lângă voi. Fiți capabili de puțină smerenie, vă rog! Nu există posibilitatea ca omul să nu se poată acomoda anumitor situații, indiferent de felul în care a fost învățat până atunci. Asta dacă are puțină, foarte puțină smerenie… Amintiți-vă de cuvintele Mântuitorului, voi, cei din Biserică și repetați-le măcar în fiecare dimineață și seară, ca să știți cum trebuie să vă comportați: “ Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” ( Ioan 13,35) Vă rog, vă rog sincer, aveți dragoste unii față de alții! Nu mai profitați de fiecare greșeală a celui de lângă voi pentru a-i scoate ochii, că nu aveți nimic de câștigat de asta, ci chiar de pierdut. Pierdeți pacea voastră și a aceluia pe care-l batjocoriți, pierdeți și Harul …dacă-L aveați. Vă rog…

Smerenia asta ne dă bătăi de cap pentru că mândria hrănește patimile… Uf, smerenia le gonește, de asta doare atât de tare! Ce dureros e să vezi oameni care se cred pe drumul cel bun care n-au ajuns încă la pace. Să ne revenim! Dacă ortodoxia nu îți oferă minimul unei stări de liniște, de pace sufletească…atunci ce mai căutăm în ea? Nu, nu includ aici momentele pline de ispite din viața fiecăruia, dar sincer acum… cred că și atunci când am trecut prin clipe groaznice (da, chiar groaznice) am simțit pace undeva în adâncul sufletului. Hristos nu ne lasă. Ne lasă mama, tata, frații, rudele, străinii, prietenii, ne lasă toți, dar Hristos nu vrea să ne lase. Se încăpățânează să ne fie alături în continuare și nu ne cere decât să-L lăsăm să facă asta. Oare atunci când Îl tot alungăm ce face? Cred că stă undeva la distanță, dar fără a-Și lua ochii de la noi. Ne este alături cu privirea, dar tot acolo este. Și spun asta cu atât de multă credință! Pentru că…, o, Doamne, eu chiar cred! Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Avem tendința de a fugi de El, știu, dar nu uitați, însă, că nu există pace în afara Bisericii. Îmi zicea ieri un părinte ieri că Sfântul Porfirie spunea că el nu pleacă nicăieri din Biserică, chiar dacă mai vede greșeli în interiorul ei. De ce? Pentru ca Dumnezeu să-l găsească acolo, în interiorul ei. Vă îndemn să nu vă lăsați înșelați de alegerile celor de lângă voi. Rămâneți aproape, nu vă pierdeți în vălmășugul valurilor ispititoare.

Dacă credeți că Dumnezeu vă nedreptățește pe voi, cei din Biserică, iar pe cei care sunt pe-afară și fac păcate grele, îi ajută să aibă de toate, nu uitați că pământul e acasă la ei, dar nu acasă la voi. Când veți ajunge Acasă, Hristos și toți Prietenii Săi ne vor primi cu lumină și pace și ne vor da o bucurie infinit mai mare decât a celor cu care vă comparați acum. Așteptând să ajungem Acasă, vă propun să ne bucurăm de fiecare zi pe care Dumnezeu ne-o pune înainte, folosind-o așa cum se cuvine, cu zâmbetul pe buze și cu pace în suflet!

 

Hristos a înviat!

Amintiri cu mulțumiri

articol

Oare e bine că avem amintiri? Ne ajută sau mai mult ne încurcă, ne fac să avem tot felul de sentimente confuze, uneori chiar dăunătoare? În frumusețea aceea pură a amintirilor frumoase, există uneori și altele la care nu prea am mai vrea să cugetăm. Sunt clipe care reușesc cu ușurință să ne șteargă zâmbetul de pe buze. Și-n momentele acelea, uneori (chiar des în zilele noastre), omul se întreabă : Unde este Dumnezeu ? El nu vede prin ce clipe grele trec eu ? Sunt ani de când aud întrebarea. Răspunsul e simplu. L-am citit într-un articol al părintelui Eugen Tănăsescu. Hristos e pe Cruce, acolo unde L-am pus. E pe Crucea pe care va fi răstignit în curând, dar de pe care va învia. Dacă Hristos nu ar mai coborî de pe Cruce, am putea începe să plângem fără să ne mai oprim. Am și avea de ce. Viața cu termen de valabilitate n-are niciun sens…

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că Dumnezeu intervine în viața noastră chiar atunci când totul duce la pieire. Există, într-adevăr, momente în care avem impresia că nu vom mai rezista nicio secundă în plus. Toate ca toate, dar trebuie avut clar în vedere faptul că una dintre cele mai cumplite boli ale contemporaneității este depresia. Lumea în general, dar mai ales tinerii, au impresia că niciodată nu le va fi bine. Nu trebuie condamnați. Fiecare față schimonosită de plictiseală, frustrare, oboseală și nemulțumire îi hrănesc omului deprimarea, așa că ne putem considera vinovați și noi de nemulțumirile apropiaților… Românii își hrănesc unii, altora depresia. Oare de ce? Tocmai pentru că obișnuindu-se așa, nu mai pot schimba cursul acesta monoton al vieții. Zâmbetele și bunătatea încep să fie privite cu suspiciune. Dacă cineva vrea să te ajute, deja te gândești că ceva nu e curat la mijloc, că sigur are vreun motiv ascuns, că nu s-ar interesa cineva de viața pe care o duci decât dacă ar avea ceva de câștigat de pe urma asta… Mi se întâmplă des să întreb oamenii din jurul meu ce fac, iar ei să mă întrebe De ce?.. Nu am niciun motiv ascuns, dar mi se pare importantă socializarea aceasta, credeți-mă că ducem mare lipsă, noi, toți românii. M-aș bucura să îi simt pe toții frații mei și să am curajul de a apela la fiecare dintre ei ca la un om care îmi vrea binele. Și am un motiv foarte bun pentru gândirea aceasta idealistă : avem cu toții un Tată…

Așadar, îmi aduc aminte de clipele în care nu reușeam să zâmbesc de prea multe ori. Îmi doream o schimbare, dar nu știam ce ar trebui să vreau. El a știut foarte bine ce am nevoie, iar ceea ce simt acum mă încredințează că a avut dreptate. A trimis alături de mine un om minunat care mi-a devenit soț și care îmi arată zilnic cât de frumoasă e viața aceasta dacă știi să o trăiești așa cum trebuie…

Dumnezeu ne lasă uneori să gustăm și clipe mai puțin plăcute la prima vedere, dar care ne fac să le înțelegem pe cele viitoare. Ne trebuie stagii de pregătire și la materia de trăire a vieții, nu numai la specialitatea pe care o urmăm.  Dumnezeu ne pregătește, nu ne ia niciodată fără să ne fi dat șansa să învățăm. Ne spune zilnic că trebuie să ne bucurăm și ne dă atâtea motive pentru asta! Ne lasă uneori să fim răniți pentru a aprecia oamenii care vor veni să ne îmbrățișeze, să ajute vindecării. Ne dă impresia că ne uită, ca să vedem cum e fără El… Ne permite să plângem, ca să vedem cât e de frumos un zâmbet. Ne permite să sperăm, dar și să deznădăjduim, să iubim, să urâm, să fim mulțumiți și nemulțumiți, să fim cum vrem noi, numai să fim. Fiind, avem posibilitatea de a ne cunoaște și forma. Atunci vom putea păși spre El, recunoscându-L ca pe un adevărat Prieten. Însă și până atunci, ne trimite oameni de care să ne bucurăm. Atunci când credem că nu mai rezistăm, aproape că pică din cer tot felul de oameni frumoși. Cred că Dumnezeu așteaptă uneori să avem încredere în El, să credem cu tărie că El chiar știe ce avem nevoie și că în marea Sa iubire, va avea permanent grijă de noi. Așa cum a avut de tine, de tine, de tine… și de mine. Să nu vă fie frică! Dumnezeu vă iubește și va ieși întru întâmpinarea voastră atunci când vă așteptați mai puțin. Nu ne rămâne decât să Îi mulțumim din nou… Doamne, nu ne da ce nu ne este de folos, chiar dacă noi vrem!

Un nou roman: „Rana mea, suferința Lui” de Cătălina Dănilă

Doamne, ajută!

Împărtășesc cu voi o altă bucurie a acestui an, apariția unui nou roman scris cu multă dăruire și cu nădejdea că vor exista și de această dată oameni care să se folosească de el.
Povestea unei tinere care trece printr-o relație forțată și dureroasă, care ajunge în pragul deznădejdii și care nu mai are niciun pic de încredere într-un viitor frumos, se arată a fi primul pas dintr-o viață de familie frumoasă, alături de un tânăr care devine preot. O carte la care nu ai cum să nu lăcrimezi, dar care picură în suflet multă nădejde mai ales datorită prezenței mai multor duhovnici cu experiență, reali, din țara noastră. Recomand cartea și celor care au depășit tinerețea. Deși punctul central pare a fi relația, el este tot Hristos. El, Cel care șterge lacrima și repară rana din sufletul fiecăruia.

coperta ultima

 

Doamne, ce mai știi de mine?

4119781_large

Până și vremea e schimbătoare, așa că nu mai e necesar să vorbim despre om. Despre om și despre miile de motive pentru care omul e schimbător; ca trestia în fața unui vânt visător care tot îl unduiește sau chiar răstoarnă, omul încearcă să supraviețuiască unei lupte în care nu știe ce are de făcut. În lipsa unui scop, omenirea se plictisește de moarte. Nu e o simplă expresie, ci o realitate destul de dureroasă! Oamenii din jurul meu, foarte mulți dintre ei, se plictisesc de moarte, drept pentru care nu le mai încape-n suflet Viața… Lipsa lui Hristos din sufletul omului nu duce decât la existența unui caracter neașezat, ca să nu îi spun deșănțat. Atunci când conștiința ta nu e destul de trează, riști să te trezești făcând tot felul de lucruri de care nici măcar ție nu-ți vine să crezi. Durerea nu stă neapărat în stadiul în care ai ajuns tu, ci în faptul că provoci răni celor din jur. Falsitatea (căci despre asta vorbim la un caracter instabil) rănește mai rău decât credem, iar acest lucru îl simțim pe propria piele atunci când și pe noi ne pun alții într-o astfel de situație.

Știați că uneori omul e prea puțin conștient de modul în care își trăiește viața, dar mai ales de calitatea relațiilor pe care le are cu ceilalți? Ne odihnim sufletele, de cele mai multe ori, în mod eronat. Necăutându-L pe Hristos și punându-ne astfel încrederea în oameni, suferim atunci când ni se descoperă că prietenii nu ne sunt atât de prieteni pe cât am fi crezut. Dacă suntem obișnuiți cu sitagma “prietenul la nevoie se cunoaște” , aflați de la mine că prietenul la bucurie se cunoaște. Și poate mai ales atunci ! La necaz omul ajută, uneori dintr-o bucurie perversă, ascunsă. Mândria îl face pe om să ajute pe cel aflat în necaz, chiar dacă sufletul nu îi spune asta. Dorința de a părea extraordinar de bun în ochii celui de lângă tine te face să te comporți exemplar în situații dureroase. În spatele ajutorului pe care îl oferi la necaz omului de lângă tine, din nefericire, stă uneori tot mândria și iubirea de sine. Cum probezi cât de autentic este ajutorul, dragostea pe care o ai față de semenii tăi ? Atunci când îi vezi bucurându-se… Acela e momentul în care, cu toate că ai ajutat respectiva persoană poate de zeci de ori, nu reușești să îi accepți bucuria, drept pentru care simți că cea mai bună soluție este îndepărtarea. Ai avut prieteni care au plecat de lângă tine fără să se fi întâmplat nimic ? Nimic, nimic ! Nimic, dar totuși ceva colosal ! Nu se întâmplase nimic la nivel social, ci la unul mult mai subtil, adică la cel sufletesc. Sufletul sensibil al persoanei care trăiește în Hristos simte toate fluctuațiile din sufletele celor din jur, chiar dacă nu de fiecare dată. Hristos ne mai ține ochii, să nu vedem tot ce ne-ar putea durea, răni peste măsură… Dacă nu ar fi așa, am vedea tot ce se întâmplă în mintea sau sufletul celui din fața noastră.

Poate toți am fost într-o astfel de situație și încă nu ne-am dat seama. Găsim tot felul de motive pentru a încheia amiciții, prietenii care au ținut ani și care nu mai rezistă nici măcar câteva clipe… Poate nu vrem să le terminăm, dar sufletul ne spune că e mai bine așa, fără să ne dea prea multe motive. Cred că e mai bine să nu le aflăm. Să-i dăm crezare și să mergem mai departe așa cum simțim, nu cum gândim. Sunt bune prieteniile, e necesar să avem încredere în oameni, însă fără a crede întru totul în ei. Cel în care trebuie să avem încredere mereu e Hristos. Cred că nu mă va dezamăgi niciodată și acesta e motivul pentru care mă las purtată de grija și iubirea Sa. Mai există, în afara Lui și duhovnicul iscusit care ne arată Calea. Și mai este cineva. Omul acela care te face să știi că trăiești pentru a deveni din ce în ce mai frumos, mai zâmbitor și radios. Omul minunat care știe să găsească soluții la tot, care știe ce-i în sufletul tău fără să îi vorbești, care nu știe ce să mai facă ca să te vadă fericit. Băiatul sau fata aceea merită încrederea și iubirea voastră pentru că este cel/cea alături de care vă veți mântui. Mulțumiți-i în fiecare zi și bucurați-vă de prezența lui/ei. Fiți siguri că e darul lui Dumnezeu pentru voi! Nu avem nevoie de mulți prieteni pentru a fi fericiți! Chiar de foarte puțini, dar buni. Hristos și soțul/soția, prietenul/prietena ar trebui, cred eu, să fie de ajuns pentru a fi fericiți.

Atunci când ni se pare că prietenii au dispărut, ar trebui să ne adâncim în sufletul nostru mai tare. Poate de multe ori am avut impresia că nu mai știm ce e cu noi, dar ce este cu adevărat important este că întotdeauna Cineva știe. Acesta este motivul pentru care se cuvine în astfel de momente să-L întrebăm:  Doamne, ce mai știi de mine?

 

Dăruind, vei dobândi

2

Am început în anul 2013 un proiect care avea să crească mai mult decât am fi putut să ne imaginăm atunci. Bucurând zeci de familii defavorizate, am hotărât să continuăm lucrurile la un nivel mai înalt. Ne-am pus pe treabă și am reușit ca anul acesta să facem din nou posibil ca sărbătorile de iarnă să fie simțite și de oamenii necăjiți din satul Suhuleț, județul Iași. Cu ajutorul părintelui Constantin Sturzu, la biserica Talpalari din Iași s-au strâns aproximativ 900 de lei, bani care-au fost folosiți pentru formarea a 30 de pachete pentru copii si 10 pachete pentru adulți. Am dus copiilor biscuiți, nectar de fructe, turtă dulce, clementine și banane, ciocolată, napolitane, croissante. Pe bătrâni ne-am gândit să îi bucurăm cu alimente, așa că am făcut pachete zdravene ce cuprindeau ulei, mazăre, bulion, zahăr, cacao, banane, clementine, lămâi, măsline, faină, orez, detergent manual și săpun.

Ne-a așteptat în satul Suhuleț părintele Iulian, cel fără de care nu am fi reușit să întreprindem nimic din această activitate. Am mers din casă în casă alături de preotul satului, altături de al lor duhovnic și am reușit să luăm cu adevărat parte la suferințele oamenilor de acolo. Am întâlnit oameni foarte săraci care aveau nevoie dincolo de produsele pe care le-am dus, de un cuvânt bun și de un zâmbet sincer. Am intrat în casele lor și am încercat să le înțelegem durerea, drept pentru care nu toate momentele au fost încărcate de bucurie, ci și de lacrimi. Au fost clipele în care au înțeles și au simțit și ei binecuvântarea lui Dumnezeu, dar în care și noi am avut ocazia de a vedea mai bine unde ne situăm material și duhovnicește. A fost o zi minunată înaintea sărbătorilor de iarnă din acest an și aduc mulțumirile melor tuturor celor care au sprijinit acest proiect și care au pus mâna și rugăciunea pentru ca totul să fie o realitate.

Așadar, închei anul acesta cu bucurie în suflet și cu siguranța binecuvântării pe care Domnul, din marea Sa bunătate, a revărsat-o asupra noastră. A fost un an plin de proiecte, de minuni care mi s-au întâmplat și care, sper, au făcut ca omul Cătălina să fie unul mai bun decât cel de la finalul anului trecut. Pornesc spre 2015 încredințată fiind de prezența lui Hristos în viața mea și în tot ceea ce se petrece, lucru pe care vă îndemn să îl faceți și dumneavoastră! Să ne întâlnim la anul mai buni, mai frumoși și mai aproape de Hristos!

Atașez acestui articol și poze care atestă autenticitatea proiectului.

1