aprilie, 2016

now browsing by month

 

Raiul căsniciei există?

raiul
Mi-aș fi dorit ca în perioada de dinainte de căsătorie să am ocazia să citesc sau să ascult măcar câteva idei despre ce se va petrece cu mine, cu sufletul meu după ce voi face acest mare pas. De auzit nu pot spune că nu am auzit, însă nu ceea ce aș fi vrut să aud ca să mă convingă că această mare taină va duce într-adevăr la ceva bun, la ceva frumos. Din păcate, familiile din jurul nostru nu sunt întotdeauna demne de luat ca exemplu și asta îl face pe tânărul care se gândește la căsătorie să își pună mari semne de întrebare asupra acestei decizii. În situația aceasta m-am aflat și eu. Nu știu cum se făcea că tot ceea ce auzeam mă făcea să fiu din ce în ce mai descumpănită. Articolele vorbeau despre cât de greu este să suporți un om toată viața lângă tine, despre incompatibilitățile pe care nu le poți vedea dinainte, despre certuri și altele asemenea. Cărțile aveau titluri ca «Νu te mai suport!», iar în jurul meu mai vedeam și familii care păreau a fi fericite, însă niciuna așa cum îmi imaginam eu că aș vrea să fie a mea. Astfel stând lucrurile, curaj prea mare nu îți oferă nimeni, mai ales dacă ai vreun gând de căsătorie la o vârstă “fragedă”, adică sub 25 de ani. Lumea te îndeamnă să îți mai trăiești viața, nu să te legi de mâni și de picioare de-un om alături de care, și-așa ai de stat o viață întreagă. Concepția aceasta îi face pe tinerii zilelor noastre să amâne momentul cât mai mult cu putință și fac asta crezând că e un lucru care le va aduce mai multă bucurie.
Singurătatea simțită de foarte mulți tineri ai zilelor noastre este, din păcate, extrem de prost înțeleasă. Nici eu n-am înțeles-o decât după ce m-am căsătorit. Deși aș fi crezut că până să mă căsătoresc nu am avut parte de o perioadă foarte fericită, aveam să descopăr că nu a fost așa. Cred că Dumnezeu ne mai lasă și singuri uneori, pentru a ne vedea pe noi înșine, pentru a ști dacă suntem sau nu pregătiți pentru a fi alături de cineva. E o perioadă cu adevărat binecuvântată în care ai timp de meditat, de rugăciune, de libertate înțeleasă în sensul bun al cuvântului. Însă după acea perioadă, atunci când ajungi să cunoști pe cineva, nu știi ce înseamnă să ai răbdare pentru a vedea dacă este sau nu persoana potrivită. Atunci, dacă ai deja 30-35 de ani, normal că nu-ți mai permiți să stai încă câțiva ani ca să vezi dacă e bine sau nu să te căsătorești. Așa că aștepți un pic și…faci pasul. Dacă ai sub 30, nu te îngrijorezi. Ai o viață înainte. Te bucuri de o libertate pe care societatea ți-a prezentat-o atât de bine până atunci! Așa că te întrebi pe bună dreptate, ce-i familia? Un mic iad care-ți ia libertatea, fericirea, tot? Sau un rai pământesc de care te bucuri în fiecare zi, cât poate sufletul tău de tare? Oare viața aceea întreagă pe care trebuie să o trăiești alături de un același om, îți va ajunge sau este deja prea mult?
Aș vrea să am cuvinte pentru a descrie ce înseamnă căsătoria în Biserică, însă, din păcate, nu le găsesc. Nu cred că aș putea, cu toată experiența de a scrie și bunăvoința mea, să pot descrie cât de mult mi-aș fi dorit ca înainte de α mă căsători să știu măcar câte ceva despre bucuria pe care o simte o femeie în sânul unei familii binecuvântate de Dumnezeu și cât de important e bărbatul iubitor în viața unei femei sensibile. Acum știu că viața întreagă ți se pare atât de scurtă atunci când ai lângă tine un om atât de minunat, așa cum e soțul tău!
Aș vrea să-ți spui ție, celei necăsătorie încă, că te așteaptă ceva muuult mai frumos decât îți poți închipui acum. Te așteaptă zile întregi de zâmbet, de bucurie sufletească imensă pentru lucruri atât de mărunte, pentru lucruri care atunci când erai singură nu te făceau nici măcar să zâmbești. Te așteaptă zile senine, pline de iubire și protecție, de stimă și atenție, de rugăciune și bunăvoință. De-abia atunci vei înțelege că într-adevăr, dragostea nu cade niciodată. Nu are unde să cadă, nu poate să cadă, tocmai pentru că nu e susținută de nimic omenesc. Hristos e cel care o susține, care ține în brațele Sale familia și dragostea care a unit-o. Oare mă fac cât de cât înțeleasă? Gândește-te la cum îți simți sufletul când ai o bucurie imensă, cea mai mare bucurie pe care ai trăit-o în viața ta și gândește-te cum va fi când îți vei simți sufletul așa în fiecare dimineață, atunci când te vei trezi și vei vedea că omul pe care-l iubești este lângă tine și că amândoi sunteți lângă Hristos, că trăiți fiecare ceas în El, în iubirea pe care v-a binecuvântat-o și care v-a făcut să înfloriți ca rămurelele din copacii primăverii. O bucurie atât de adâncă, atât de duhovnicească și …atât de normală, de umană, încât te face să te gândești dacă mai ești sau nu pământean. De aceea, atunci când m-am căsătorit și primeam urări de “Să vă iubiți ca-n prima zi”, mă bucuram și mă rugam să fie așa. Acum, însă, îmi dau seama că nu ar fi trebuit să îmi doresc asta. De ce? Pentru că Hristos face ca iubirea să înflorească, să devină mai frumoasă, mai plină de bucurie decât a fost la început. Iubirea înflorește și fizic, atunci când apar pruncii, atunci când fata de dinainte de căsătorie își simte viața din ea, cum se mișcă, cum trăiește prin ea și prin iubirea dintre ea și soț. Poate mai ales atunci îți dai seama că iubirea chiar este vie și că nu îți poate ajunge această viață pentru a-I spune lui Hristos câtă bucurie e-n sufletul tău. Desigur, familia nu este lipsită de probleme sau certuri, însă adevărul este că dragostea pe toate le rabdă, le crede, le nădăjduiește. Atunci când iubești și când ai binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ta și a soțului, simți, fizic vorbind, că nimic nu e de netrecut, că totul este posibil și cu adevărat, că dragostea este deasupra tuturor problemelor acestei lumi vremelnice. De aceea, cred că și amânarea cu o singură zi a căsătoriei, este, pe de o parte, o pierdere. Dacă ești sigură de faptul că vrei să ai un anumit om alături de tine, întreaga viață, căsătorește-te! Vei simți din prima zi harul lui Dumnezeu și vei conștientiza, sper, ca și mine, că bucuria adevărată de-abia de-atunci începe. Vă doresc tuturor familii binecuvântate, iar pe cei care trăiesc bucurii atât de intense în familie, îi îndemn să mărturisească acest lucru mai ales tinerilor care au atât de multă nevoie de astfel de cuvinte!
Curaj, tuturor! Slavă Domnului, raiul familiei există și poate fi simțit pe propria piele!

Moment

randu

Cred că a venit momentul nu să tac, ci să vorbesc
despre cum lucrează Domnul cu tot suflul pământesc.
Căci mă minunez adesea și se-ntreabă duhul meu
cum de rabdă toate-acestea, oare, bunul Dumnezeu?

În vâltoarea vieții noastre, adesea trăim dormind
și trec ani pân’ ne dăm seama c-o să ne vedem murind.
Și privind în jurul nostru, rar se-ntâmplă să găsim
omul care să ne-ajute din moarte să ne trezim.

Și ca să vă dau exemplu, vă propun o încercare:
întrebați-vă în viață de-ați văzut apus de soare,
de ați ascultat cum curge apa rece de izvor
sau de-ați admirat vreodată trilul păsărelelor.

De v-ați bucurat când altul bucurie a avut
și de-ați sprijinit voi fruntea celui mult prea abătut;
de-ați făcut vreo bucurie omului, în orice ceas
sau c-o simplă vorbă spusă din întuneric l-ați tras,
știu prea bine, Domnul vede și plătește negreșit
chiar și-aceluia ce știe c-ar putea fi osândit.

Și mă liniștește gândul că Hristosul răstignit
va purta în veacuri grija omului ce L-a iubit.
Nici dator nu-i va rămâne, ci mai mult îl va iubi
decât omul cel vremelnic și-ar putea închipui!

Grecia, 9 februarie 2016

Bârfa și plăcerea din ea

barfa

Vă propun să faceți o paralelă între o pericopă evanghelică și un pasaj din Epistola Întâi a sfântului Ioan. Le recomand asta mai ales celor care încă nu au găsit ceva mai bun de făcut în viață decât să îi discute viața celuilalt, să îl judece și să nu contenească în a-și compara propria sfințenie cu nevrednicia altuia.

“Deci după ce au prânzit, a zis Iisus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei.
Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele.
Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele.”
Sfânta Evanghelie după Ioan (21 :15-17)

“ Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. ” Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan (4:20)

Dacă Hristos ar întreba: „Andreea/ Vasile/X/Y mă iubești?” iar respectiva persoană ar spune că da, dar urăște pe oricare dintre voi, se face vinovată de minciună. Nu-i iubește pe niciunul din ei…
Din această cauză, mă gândesc că e dureros să vezi câți din jur pot urî pe fratele lor, vorbindu-l de rău altora, făcându-i rău atât cât le stă și lor în putință și așa mai departe… Oare unul ca acesta îl iubește pe Hristos?

PS. Am postat fotografia aceasta tocmai pentru a atrage atenția asupra acestei GRAVE PROBLEME SUFLETEȘTI. Cel ce bârfește pe altul, nu îl iubește nici pe acela, nici pe Hristos.

Oamenii dezamăgesc atunci când încetează să iubească

dezamagire

M-am întrebat de multe ori de ce omul este tentat, de cele mai multe ori, să vadă întâi părțile negative ale celuilalt. De ce omul nu privește spre bunătatea celui de lângă el și de ce alege să strice prietenii de ani pentru greșeli de clipe? Oare este un comportament normal sau este o anormalitate generalizată și acceptată tocmai datorită acestei largi popularizări?
Atunci când iubesc, oamenii ar face orice pentru a nu dezamăgi. Omul iubitor este acela care încearcă să nu îl rănească deloc pe cel căruia îi poartă sentimente. Chiar dacă uneori greșește, cel care iubește știe să își ceară iertare, are această putere și nu stă mult să se gândească până să facă acest lucru. Acesta, omul minunat care are sentimente frumoase pentru cei din jurul lui, nu s-a gândit niciodată să caute nod în papură altuia, el pur și simplu nu acceptă să caute greșeli în comportamentul celuilalt. Deși uneori se lovește de neputințele, de părțile negative ale altuia, el privește tot la părțile lui bune. Și dacă credeți că este o idealizare aici, să știți că nu este. Omul care iubește, nu rănește. Și chiar dacă o face, știe să repare rănile, să ajute la reabilitarea prieteniei. Parcă atunci când te gândești cum ar trebui să fie cel care iubește, te cuprind sentimente de teamă. De ce? Tocmai pentru că ai ocazia de a realiza cât de puțini astfel de oameni sunt în viața fiecăruia dintre noi.
Continunând firul poveștii, ajungem la momentele în care X ne spune că Y, căruia îi purtăm un respect deosebit și o prietenie de ani, nu este așa bun cum pare. Ne întrebăm de ce. X ne răspunde. Acela a făcut așa, nu a fost corect, nu e așa cum credeai tu și așa mai departe. Vă vine să credeți că o astfel de conversație poată dărâma prietenii de atâția ani? Nici mie nu mi-a venit să cred până când Dumnezeu mi-a descoperit că merită să scriu încă un roman doar despre asta. Despre cum oamenii în care am avut încredere, oameni de care ne leagă ani de prietenie, pot să ne părăsească la propriu pentru că așa aud de la alții sau pentru că … pur și simplu li se pare că un lucru banal pe care-l facem, valorează mai mult decât toate bucuriile de până atunci.
Poate ar trebui ca atunci când dezamăgim să ne întrebam de ce am încetat să iubim. Cât de nesuferit poate fi un om (mai ales un prieten vechi) ca noi, simpli oameni trecători prin această viață, să ne permitem să decidem că cineva nu mai poate avea parte de sentimente bune din partea noastră. Și de ce, vine marea întrebare, omul este atât de fățarnic încât să le arate iubire, înțelegere și respect chiar și străinilor, iar când vine vorba de cei apropiați, de multe ori chiar de propria familie, să nu mai găsească nici un fel de resursă sufletească? De ce oamenii dezamăgesc mai ales pe cei care-i iubesc?
Căutând răspunsuri la întrebări de viață, continuam să iubim și să dezamăgim, să uităm și să ne aducem aminte, să păstrăm tăcerea în locul Cuvântului. Nu suntem sfinți, dar tindem spre sfințenie. O sfințenie la care se ajunge doar prin Iubire, nu rănind și făcându-ne că nu ne-am dat seama. Spune Psalmistul: “Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el.” Suntem asemănați îngerilor, noi cei care dezamăgim atunci când hotărâm să nu mai iubim…

Îți sunt datoare!

datorie

Îți sunt datoare!

Doamne, Îți sunt datoare pentru toate!
Pentru tot ce te-am rugat și ai făcut,
pentru tot ce te-am rugat și n-ai făcut,
pentru tot ce nu te-am rugat și ai facut,
pentru tot ce nu te-am rugat și n-ai facut.
Pentru toți oamenii frumoși din viața mea.
Pentru toți care rănindu-mă, m-au făcut mai bună.
Pentru toate zâmbetele și pentru toate lacrimile de pe chipul meu.
Pentru că mi-ai dat șansa de a Te cunoaște,
pentru că exiști și mai ales pentru că
toți oamenii sunt contemporani cu Tine.

Doamne, Îți sunt datoare pentru trecut, prezent și viitor.
Îți sunt datoare pentru veșnicie!

Despre deranjul provocat de Biserică și de Catedrala Mântuirii ….

catedrala

Hristos a înviat!

Aș scrie mai mult, dar am familie și facultate, licență, romane și multe alte activități care nu-mi permit. Dar vreau să trag un semnal de alarmă!

Zi de zi dau cu ochii de articole care ponegresc Biserica. Și sincer, m-am cam săturat. Toți impută Bisericii că nu face spitale și cantine, de parcă această BISERICĂ a venit în slujba poporului cu motto-ul de constructor de astfel de unități. Ce-i Biserica, fraților? Firmă specializată în constuirea spitalelor?

Și da, s-au construit biserici și încă se mai construiesc! Vreo problemă? Tu, cel care tot acuzi Biserica pentru sutele ei de așezăminte, ai încercat să întri în vreuna de crezi că nu mai e nevoie de altele? Slavă Domnului, sunt pline cam toate , atât de pline încât mai avem de unde umple și altele. Nu bate vântul prin ele, fii liniștit!
Atât de multă contra-reclamă Bisericii nu s-a mai făcut parcă niciodată. Punem cap de afiș cinci atei care n-au ce face, iar miile de oameni rugători îi lăsam în umbră, de parcă n-ar exista.

Genul acesta de prigonire mă dezgustă și mă doare, așa cum mă doare și când îmi amintesc cum sfântul Ioan Gură de Aur, un sfânt atât de mare al Bisericii a fost exilat și ponegrit din vina de a fi cu Hristos. Bucuria e că Hristos biruiește și e cu noi de peste 2000 de ani. Sfântul Ambrozie al Mediolanului, hirotonit pentru că era un om al sistemului, a ajuns să-i spună împăratului că nu-l lasă să intre în biserică până nu se pocăiește.

Luați atitudine! Nu lăsați ca Biserica și preoții să fie ponegriți pe nedrept. Poate reușim măcar noi să dam share și postărilor care vorbesc de bine Biserica, pentru că acelea care aruncă cu noroi sunt destule!

Doamne, ajută!