noiembrie, 2014

now browsing by month

 

Am dreptul

10696393_381773178652177_929309808769663370_n

Sunt om și am dreptul să zbor peste teamă
să-mi plâng fericirea, să simt cum mă cheamă,
să uit de durere, să cred în Iubire
și-n pofta de viață și-a mea nemurire.

Sunt om și am dreptul să fug de uitare
s-arăt lui Hristos în ce loc ce mă doare,
să cred că iubirea-I să vindece poate
și astfel să scape un suflet de moarte.

Sunt om și am dreptul să fiu supărat
că încă mai doare ce nu am iertat.
Și-ncerc să nu sufăr din cauza mea,
dând vina pe alții, dar doare și-așa.

Sunt om și am dreptul să nu cred în moarte,
ci în adormirea ce trece prin noapte
și-n îngeri ce vin cu Harul Cel Sfânt
s-adoarmă un suflet pierdut pe pământ.

Sunt om și am dreptul să fiu fericit,
Să-mpart fericire, să simt că-s iubit.
Nu neg nici tristețea, nici plâns nu alung
dar cred că acestea în viață n-ajung.

Sunt om și am dreptul să n-am niciun drept,
dar nu vreau soluții de om prea deștept.
În viață ce-i grea e normalitatea,
nu slava deșartă și nici chiar dreptatea.

Sunt om și asta iubesc cel mai tare,
deși când privești, posibil nu pare.
Căci sufletu-n care trăiește Hristos
îl poate avea doar omul frumos.

Iași, 27 noiembrie 2014

 

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu…

The_conquest_by_Floriandra

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, începem prin a nu mai fi oameni. Atunci când nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească, de fapt ne certăm cu El. Știți cât de important e ca într-o conversație în care adresăm o întrebare, să îl lăsăm pe receptor să ne răspundă la ea? Cum ar fi dacă am întreba pe cineva dacă vrea să ne ajute cu ceva, dar apoi ori să vorbim tot noi încontinuu, ori să plecăm fără să îi așteptăm răspunsul? Evident, nu l-am primit, dar în starea noastră de orbire sufletească, socială am putea spune, am crede că problema nu e la noi, ci la cel care nu a vrut să ne sprijine. Nu fac nicio exagerare spunând asta, ci afirm cu tărie că mi s-a și întâmplat să fiu întrebată ce fac, dar să nu se mai aștepte răspunsul meu. Culmea, am fost singura din tot grupul care s-a prins că ceva nu funcționa în comunicarea cu ceilalți.             Acestea fiind spuse, după cum știm că rugăciunea ar trebui să fie, în esența ei și un dialog, tragem concluzia că avem tendința să nu Îl ascultăm pe Dumnezeu.

A repeta cuiva de sute de ori aceeași rugăminte este, în mod clar, obositor și sâcâietor, și nu e tocmai cea mai bună variantă. Nici cu Dumnezeu nu putem comunica decât într-un mod frumos, cu multă răbdare și sinceritate mai ales. Trebuie să Îi lăsam timp să ne răspundă, asta e, de asemenea, foarte important. Dar nu știu cum Se întâmplă că patimile din sufletele omului îl fac ca uneori să își dorească tot felul de lucruri care nu-i sunt de niciun folos sau chiar spre pagubă sufletească. Acela e momentul în care omul își dorește ceea ce nici Dumnezeu nu vrea pentru el. Când omul își dorește altceva, El nu forțează lucrurile, așa cum nici noi nu ar trebui să îi forțăm pe ceilalți să vrea ceea ce nu își doresc. Din fericire pentru noi, Dumnezeu nu face tot ce îi cerem noi pentru că știe cât de mult rău ne dorim singuri, deși inițial ni se pare că răul e un bine extraordinar. Domnul are căile Sale neînțelese de sufletul împătimit al omului, de ochii lui orbi de neștiință, de uitare…

Răul de acum câteva luni e cel mai inedit bine care ni se poate întâmpla. Încrederea pe care I-o acordăm lui Hristos este directă proporțional cu darurile pe care le vom primi de la El. Așa de tare cred în asta! Sunt atât de conștientă că Hristos știe cel mai bine ce am eu nevoie, ce nu am nevoie, ce oameni trebuie să îmi treacă pragul sufletului și ce oameni nu. Noi nu știm bine cum stau treburile cu cei din jurul nostru, dar Dumnezeu îi cunoaște pe toți și poate avea mare grijă de acest aspect. Mă bucur să văd cum Domnul lucrează atât de finuț cu sufletul meu, cum îmi umblă prin trecut pentru că L-am lăsat să facă asta, pentru că L-am rugat să facă asta tocmai din pricina faptului că e Singurul care poate fi acolo, care poate repara ceea ce neștiința și încăpățânarea mea a rănit. Uitându-mă în trecut îmi dau seama că cel mai mult m-am rănit singură. Nimeni nu a lovit mai tare în sufletul meu în afară de mine. Dar bucuria cea mai mare nu e pentru că conștientizez asta, ci pentru că nu mai contenesc să Îi mulțumesc pentru cum a rânduit lucrurile și oamenii din viața mea. Cum a știut să trimită oameni pentru fiecare durere, pentru fiecare gol existent în sufletul meu. Îmi aduc aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care spunea că Dumnezeu intervine în viețile oamenilor atunci când totul duce la pierie. Cred asta pentru că văd atâtea exemple în jur! Dumnezeu schimbă lucrurile atunci când te aștepti mai puțin, atunci când crezi că nu va fi mai bine, că totul e într-o monotonie din aceea care omoară și ultimul gram de nădejde din tine.

Poate cea mai gravă și periculoasă boală a perioadei pe care-o trăim este tristețea. Voi reveni cu un articol despre una din cele mai impresionante cărți pe care le-am citit până acum, carte ce conține scrisorile din exil ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Găsim acolo cele mai bune sfaturi pentru a reuși să ne ridicăm din depresie, dintr-o tristețe care ne fură lumina ochilor și puterea de a vedea frumosul fiecărei zile, binecuvântarea acestei vieți minunate.

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, ne certăm cu noi. Avem nevoie de o împăcare cu sufletul nostru înainte de o împăcare cu cei din jur. Dacă ne împăcăm cu noi și acceptăm ceea ce ni se întâmplă, fără a fi frustrați și triști că starea materială sau sufletească în care ne găsim nu este ceea ce ne-am dorit, nu este încă la stadiul la care am vrut, am programat noi să fie, ne va fi bine. De-abia atunci când ne vom lăsa trecutul să fie vindecat de Hristos și ne vom trăi prezentul cu o mulțumire a binecuvântării Sale revărsată zilnic asupra sufletului nostru în căutare de frumos, vom vedea și minunea de a primi de la Domnul un viitor liniștit în brațele Lui.

Cum ne simţim?

1014246_476693685772834_478135714_n

Plouă iar. Veţi spune că am o problemă cu ploaia, chiar o obsesie legată de acest lucru. Când plouă, Cătălina se mai gândeşte să mai scrie ceva legat de asta. Poate aveţi dreptate. Vă mărturisesc că aş mai scrie câteva romane care să înceapă tot cu ploaia aceasta minunată care îmi răcoreşte sufletul, conştiinţa şi care mă face să mă liniştesc instantaneu. Verbul “a ploua” este impersonal, cu toate că eu i-aş putea da un subiect. Dumnezeu plouă… Da, îmi place să privesc ploaia pe fereastra casei mele, pe acolo pe unde în copilăria mea vedeam pădurea falnică de brad din spatele grădinii. Acum nu mai e. Ar trebui să privesc cum plouă peste rănile lăsate de drujbe. Pământul din spatele grădinii mele e plin cu răni din care curge sânge sau lacrimi. Nu ştiu ce, dar parcă nici nu mai e aşa important. Să ai răni aproape de casa în care locuieşti nu e tocmai uşor. Îmi amintesc că aceeaşi senzaţie o aveam şi când, mică fiind, mergeam să mă plimb prin grădină şi vedeam că existau crăpături atât de adânci încât îmi încăpea mâna în ele. Mă speriam şi mă întrebam adeseori dacă nu cumva pământul mă va înghiţi la un moment dat. Timpul avea să treacă şi să îmi arate că privirea nu trebuie lăsată numai în pământ, nici doar asupra celor din jur, ci mai curând spre cer. Cerul avea să mă înveţe că e tare bine să nu cugeţi atât de mult la răni, cât la vindecarea lor.

Aşadar, şi acum plouă. Nu privesc pe fereastra casei mele, spre fosta pădure. Sunt în Bucureşti. Este multă vreme de când mi-am propus să scriu un articol despre cum ne simţim pe noi înşine sau unii pe alţii. Mă gândeam că cel mai frumos lucru care se poate întâmpla între doi prieteni este acesta, de a se simţi unul pe altul. Cred că fetele reuşesc adesea asta, căci sensibilitatea lor are valori mai ridicate. Băieţilor li se întâmplă mai rar. Dar pentru că şi bărbaţii plâng câtedată, cred că şi ei au momente dese în care reuşesc să simtă, sufleteşte vorbind, starea celei de lângă ei. Un “Te iubesc!” nu are, din punctul meu de vedere, atâta greutate ca simţul acesta extraordinar de a înţelege sufletul omului de lângă tine. În timp ce poate multe fete caută oameni bărbătoşi, duri, în prejma cărora să se simtă ocrotite, eu vin să răstorn piramida. Dacă vreţi să vă simţiţi ocrotite şi atunci când nu-l aveţi lângă voi pe soţ/prieten,   luaţi-L ocrotitor pe Hristos. Eu vă îndemn să căutaţi bărbaţi sensibili. Nu, nu mă refer la oameni care într-o situaţie mai grea să vă lase pe voi să rezolvaţi problema în timp ce ei plâng, ci la unul care să aibă o sensibilitate duhovnicească. Bărbatul care este sensibil în cele duhovniceşti, care are o evlavie deosebită către Maica Domnului, care nu vrea tot timpul să arate câţi muşchi are, e un om … minunat. Da. Nu tăria de caracter face totul, ci gingăşia cu care foloseşte tăria. Oare sună prea complicat? E un pic mai greu de pătruns, dar… e necesar. Femeile nu-şi doresc oameni brutali, ci oameni frumoşi. Oare poţi fi brutal şi frumos în acelaşi timp?

Aşa cum reuşim să îi simţim pe alţii, aşa ar trebui să pretendim şi simţul altora. Dacă noi nu avem sensibilitatea şi răbdarea de a-l asculta şI de a-l înţelege pe aproapele, nu trebuie să cerem aşa ceva de la alţii.

Fraţilor, dacă aveţi încă vreun gram de sensibilitate în adâncul sufletului vostru, nu ascundeţi nimic! Nu e deloc un lucru rău, chiar dacă sunteţi bărbaţi. Nu încercaţi să pozaţi în ceea ce nu sunteţi, că e un lucru caraghios. Ceea ce impresionează este sinceritatea, sensibilitatea, discreţia, gingăşia aceea finuţă cu care bărbatul acela puternic din tine, cel care citeşti asta, ştie să mângâie fruntea obosită a domniţei de lângă.

Acum vreun an scriam tot despre asta. Văd că perioadele revin, uneori. E bine. Ridicaţi-vă frunţile obosite şi priviţi Cerul. Aşa a făcut în jurul anului 400 şi sfântul Ioan Gură de Aur. În 404 scria mulţime de scrisori, din exil. Nu îi era uşor nici lui, nici celor care-l iubeau. Dar atât de multă putere era în ceea ce scria, că reuşea să ridice, spre exemplu, sufletul deznădjduit al diaconiţei Olimpiada spre culmile cerului. Nu era puţin lucru, de aceea mă gândesc că bucuria comuniunii dintre noi, care deocamdată e foarte mică, ar trebui să crească. A ne simţi unul pe altul înseamnă a ne bucura unii în sufletele altora. E minunat să îţi odihneşti sufletul în Hristos, dar bine este şi să-l odihneşti în sufletului aproapelui care-l are pe Hristos. Propunere de zi ploioasă, dar frumoasă: să ne luăm sufletele-n braţe!

Faci ce vrei, dar știi ce faci !?

clep

 

Timpul lăsat în urmă ne stă uneori în spate și culmea, e mai greu decât am fi crezut. Dacă sunteți atenți, mai puteți auzi uneori bătrânii spunând că au adunat ani mulți care le provoacă dureri. În afara celor fizice, cred că este aici și o problemă de moralitate, o idee strict sufletească care tinde să fie dată la o parte în ultima vreme. Timpul trece, dar sufletul rămâne. Cred că aici stă fundamentul pe care ar trebui să fie clădită gândirea noastră. Oamenii vor să uite ce fac, dacă se poate să nu își asume în mod public și personal acțiunile întrepinse chiar de ei. Or, din păcate, trebuie să ni le recunoaștem pe toate. Dacă nu facem asta aici, cu siguranță va trebui să o facem la Judecată, în fața Mântuitorului. Ni se vor arăta toate și nu vom mai putea tăgădui nimic.

Tineri fiind, pentru a fi mai concisă, avem dorința de a încerca tot felul de experiențe. Nu e un lucru rău, e bine să ai curajul de a încerca, dar trebuie să ai în același timp și conștiința faptelor tale. O cunoscută reclamă avea textul titlului acestui articol și îmi aduc aminte că în perioada în care apăruse pe la noi, s-a organizat o întreagă conferință pe tema aceasta. Din câte știu, nu era o întrebare pe atunci, ci o exclamație. Eu însă o voi folosi sub formă interogativă, tocmai pentru că am conștientizat că de foarte multe ori acționăm fără să ne dăm seama ce-i cu noi, în adevăratul sens al cuvântului. Facem ce vrem, dar știm ce facem? Că dacă nu știm, mai bine nu mai facem. Oare știm că atunci când spunem un cuvânt nu tocmai potrivit, e posibil ca receptorul acestuia să fie rănit, să sufere din cauza noastră? Cei din jurul nostru suferă, în mod clar, atunci când nu ne comportăm cum trebuie, atunci când spunem cuvinte fără rost, atunci când nu avem sensibilitatea de care sufletul aproapelui nostru are nevoie. Omul duhovnicesc este, din punctul meu de vedere, de o mare sensibilitate. Omul duhovnicesc, fiind sensibil, simte suferința celui de lângă el, deși nu este evidentă. Cred că nu este vorba aici de intuiția feminină, cât este vorba de simțământul duhovnicesc. Sensibilitatea unui om ne arată cât de mult îl poate simți pe cel de lângă el. Atât de mult mă emoționează oamenii sensibili! Da, mai sunt o mulțime de oameni sensibili, foarte simțiți, care nu știu cum să facă pentru a împlini mai bine cuvintele Mântuitorului. Aceia sunt oamenii care merg cu demnitate pe stradă, care-și duc zilele punându-și mereu întrebări creștinești, care în orice fel de situație știu că indiferent de bucuria sau necazul ei, Hristos se află acolo, în sufletul lor. Aceia sunt oamenii care depășesc tot ceea ce unii consideră de netrecut. Sunt oameni frumoși care își trăiesc fiecare clipă cu bucuria revederii Lui, cu minunea de a trăi o viață care nu, nu îți aduce fericirea de acolo de unde o vrei tu și nici atunci când o vrei tu. Aceștia au găsit o Cale de a fi fericiți chiar dacă cei din jur le înșiră sute de motive pentru a nu fi așa; își asumă traiectoria pe care o urmează și se bucură zilnic de asta. Au învățat că fericirea nu vine din lucrurile lumești. Fericirea vine din nemurire, din adâncul sufletului ancorat de Hristos. Lucrurile, faptele omenești aduc o fericire care poate să cadă în orice moment. Îmi amintesc cuvintele unui părinte legate de persoanele care-s singure și au impresia că după ce vor întâlni pe cineva și se vor căsători, vor trăi într-o stare de bucurie continuă. Întrebarea părintelui era că, dacă consideri că venirea lui Ionel te va face fericită, nu ar fi mai bine să fii tu fericită și până vine Ionel? Da, bine-ar fi. Fericirea nu e dată de lucrurile palpabile. Îmi veți spune că și aceea e fericire. Este, dar e una trecătoare. Cât de mult ne bucurăm de un lucru nou achiziționat? Nu prea mult. În schimb, încercați să vedeți cât vă bucură viața întru Hristos. Cât de mult vă bucură momentul în care Îl simțiți în suflet, cât de bine vă simțiți când există între voi și cei care trăiesc la fel, o comuniune extraordinară?

Viața creștinului autentic nu e blazată, ci înfloritoare. Cel care trăiește întru Hristos nu e trist și cu haine negre. Acestea sunt niște extreme pe care lumea a dorit să le expună ca exemple. Dar nu, nu este deloc așa! Oamenii care trăiesc frumos sunt fericiți, știu să își petreacă timpul frumos, cu tot felul de activități, eventual ieșind cu prietenii undeva.  Își trăiesc clipa, fac ce vor și în același timp, știu ce fac. Sunt conștienți că fiecare activitate pe care o au rămâne undeva acolo, imprimată în sufletul lor sensibil la cuvinte, la gesturi, la omenesc  în general. Toate trec, dar efectele tuturor evenimentelor sunt acolo. Le puteți găsi și voi pentru a vedea dacă mergeți drept sau nu. Hristos vă poate, din fericire, răspunde la toate întrebările trecutului. El poate umbla prin trecutul vostru și cred că toți avem nevoie de asta. Doamne, vindecă-mi trecutul pentru a avea un viitor sănătos!

A fost odată…

People-come-into-our-life-for-a-reason

 

Atât întuneric în juru-mi, atâta liniște în mine și-atât zbucium în afara mea! Mă uitam pe fereastra sufletului meu și am văzut urmele unor oameni pierduți. Ceața de dincolo de geam i-a învăluit în întregime și nu i-a mai lăsat nici măcar să își lase amintirile în urmă. Da, sunt oameni care trec prin viața noastră chiar mai repede decât frunzele copacilor. Uneori pleacă pentru că le cerem asta, alteori pentru că așa își doresc ei. Momentele când pleacă pot fi marcate de scene dureroase. Omul este obișnuit, din păcate, ca atunci când se simte părăsit, să arunce cu vorbe care să doară. Cel care părăsește simte nevoia să îl atingă pe cel părăsit acolo unde-l doare mai tare.  Cel părăsit își dorește, de asemenea, să nu rămână mai prejos. Atunci pornește conversația aceea dureroasă pe care ați avut, probabil, ocazia să o auziți. Nu mă refer în acest articol la o despărțire a unui cuplu, ci la orice fel de despărțire dintre doi indivizi, oricare ar fi ei.

După cum spuneam, sunt oameni care iau hotătârea să plece din viața noastră. În ceea ce mă privește, cam târziu ce-i drept, încerc să nu mă mai consum sufletește atât de tare când sunt pusă iar într-o astfel de situație. Omul poate intra în viața mea, la fel cum poate ieși. Nu oblig pe nimeni nici să intre cu forța, nici să plece cu forța. Fiecare e liber să facă ceea ce dorește, ceea ce simte că e mai bine pentru sufletul său. De altfel, am mai scris despre asta într-unul dintre articolele trecute. Întrebarea însă este alta. Ce facem atunci când omul care decide să plece aruncă cuvinte necuviincioase, eventual ne reproșează niște lucruri inexistente?

În calitate de scriitor, unii ar spune persoană publică, deși am impresia că e cam mult spus așa, am ocazia să întâlnesc foarte multe tipuri de oameni. Ei îmi scriu, fie pentru că simt că i-aș putea înțelege, fie pentru că au nevoie de ceva, fie doar pentru a îmi transmite părerea despre cărțile mele. O parte din ei îmi rămân aproape sufletește, și-i simt. O altă parte, poate pare greu de crezut, au tendința de a îmi reproșa fiecare virgulă pusă greșit. Nu scriu acest articol pentru a mă plânge, că nu am niciun motiv, ci pentru a vă arăta că și mie mi se mai reproșează probleme în comunicare și, mai nou, carențe în educație. Concluzia mea e că există oameni cu mari probleme, cu niște goluri din copilărie probabil, lipsuri care nu-i lasă nici pe ei în pace. Când omul nu are pace în suflet, nu suportpă nici pacea celui de lângă el. Ce credeți că face atunci? Îi tulbură și pe cei de lângă. Așadar, dacă aveți obiceiul să fiți la fel de sensibili așa cum sunt eu uneori (cam des) și să puneți suflet chiar și în cea mai neînsemnată conversație, ar fi bine să fiți mai atenți. Primele reproșuri primite au avut urmări în sufletul meu, tot din cauza mea. Nu oamenii din jur ne rănesc, ci noi ne lăsăm răniți. Ne punem speranțe în bunătatea celor de lângă noi, bunătate care uneori are cote mai mici decât avem noi impresia că are.

Vreau să îmi îndrept atenția asupra unui aspect mai puțin vizat. Am avut minunata ocazie de întâlni în ultima perioadă persoane care, deși nu erau absolvenți de Litere, îmi comentau și analizau fiecare cuvânt pe care îl scriam. Vorbesc cât se poate de serios. Dacă sunteți în situația de a analiza cuvintele celor de lângă voi și de a vă gândi: Oare ce a vrut să spună cu asta? , să știți că nu e de bine.  Nu ar trebui să vă intereseze etimologia cuvântului sau sensurile lui metaforice. Aceeași problemă este și dacă atunci când cel de lângă încearcă să vă explice de ce a luat anumite decizii. Asta nu înseamnă că vrea să pară mai bun decât e, ci că vrea să vă pună la curent cu o anumită problemă, eventual cu rezolvarea ei. Atât de tare mă mâhnește câteodată când văd cum mi se analizează cuvintele, virgulele, toată punctuația dacă este timp! Nu, fraților! Dacă am ceva de zis în realitate, nu folosesc metafore, nici alte figuri de stil. Spun direct ce am de spus! Apoi, a doua problemă. Dacă nu răspund pe loc, nu înseamnă că sunt încrezută, ci că stau prost cu timpul sau pur și simplu că atunci când mi-ați trimis mesajul, am avut ceva mai important de făcut. Nu mai reproșați celor din jur probleme inexistente, vă rog! E atât de ciudat când mă trezesc cu astfel de replici, că uneori nu știu cum să reacționez. Alteori cred că e doar o glumă, iar când constat că omul care-mi vorbește e serios, rămân … stupefiată.

Ce vreau să transmit aici?

În primul rând, dacă aveți obiceiul de a analiza tot ce face/zice cel de lângă și vi se pare vouă că are ceva de ascuns, gândiți bine, doar vi se pare. Nu are nimeni, nimic cu voi, nici nu vă ia peste picior. Fiți liniștiți, acordați-i răbdarea voastră și încercați să nu luați decizii și să aruncați cuvinte înainte de vreme.

În al doilea rând, cei care aveți ocazia de a interacționa cu persoane care își varsă problemele pe voi, încercați să nu vă lăsați răniți. Fiecare le are pe ale lui, nu puneți la inimă cuvintele celor care nu știu să le folosească cum și când trebuie…

În concluzie, nu fug de oameni, ci de neputințele lor. Nu am nimic, cu nimeni, însă sensibilitatea mea fuge de cuțitele neputințelor altora. Ne rănim destul singuri, nu cred că duce cineva lipsă de vreo durere. Cu iubire față de toți, dar cu reticiențe față de posibilele dureri pe care omul cu probleme reale, vizibile de lângă noi, ni le poate provoca. Fiți cu luare-aminte, aveți și voi, atât cât se poate, grijă de sufletul vostru, rugându-l pe Hristos să vă apere în toate împrejurările vieții!