octombrie, 2014

now browsing by month

 

Pesimismul meu optimist

pptimism i

 

De ceva vreme ajung la mine tot felul de opinii cu privire la activitatea mea literară. Una din ele este cea conform căreia  Cătălina Dănilă ar fi scriitorul pesimist al zilelor noastre. Au fost însă și alții care au înțeles că pesimismul meu de suprafață ascunde în adâncurile lui un optimism foarte duhovnicesc. Tema pesimismului a fost tratată, între noi fie vorba, chiar și de critici. Maiorescu scrisese despre pesimismul în literatură și viață, eu însămi fiind foarte interesată de acest aspect, mai ales în privința cărții. Așadar, pesimismul a existat și încă există, nu e nimic de obiectat. Ceea ce trebuie dat la o parte este caracterul său. Pesimismul meu nu poate fi total în niciun caz, tocmai pentru că Hristos nu mă lasă până nu strecoară în el măcar puțin optimism. Ortodoxul autentic nu poate fi pesimist convins, poate nici măcar pesimist uneori nu ar trebui să fie, însă suntem oameni și avem căderile și neputințele noastre. Nu poate avea stări pesimiste care să ducă la deznădejde tocmai pentru că el este conștient de bucuria pe care i-o oferă Hristos, Mântuitorul nostru. Atât de optimistă îmi este viziunea asupra vieții, încât nu m-am putut abține de la scrierea acestui articol. De altfel, nici motive de pesimism nu am. M-am educat și nu las nicio zi să treacă fără să îi fac bilanțul lucrurilor bune care mi s-au întâmplat. Dacă aș vrea să fiu pesimistă sigur aș găsi nenumărate motive, dar am ajuns la concluzia că nu merit asta nici eu, dar nici Hristos nu merită să îmi șteargă niște lacrimi care nu curg pentru ceva folositor. Nu mai vreau să găsesc vieții defectele, ci minunile. Nu greutățile, ci bucuriile. Nu durerile, ci mângâierile.

Pentru a oferi o perspectivă exactă asupra pesimismului meu, trebuie să o iau progresiv. Romanele mele, cele trei publicate până acum, au în paginile lor niște oameni trecuți la cele veșnice. Oamenii aceștia au trecut nu printr-un moment pesimist, ci printr-un moment inevitabil, normal, printr-o clipă prin care fiecare dintre noi va trece. Repet, nimic nu e pesimist în asta. Maturitatea duhovnicească te face să conștientizezi că nu poți depăși acest moment decât înfruntându-l. Am scris lucrurile acestea pentru a transmite mai ales generațiilor tinere de faptul că fiecare, la un moment dat, părăsește lumea vremelnică. De reținut este faptul că oamenii a căror trecere o semnalez sfârșesc, în general, bine. Personajul care se sinucide în “Romanul omului bolnav de toate” este acolo tocmai pentru a evidenția faptul că există oameni care nu îți sfârșesc viața așa cum ar trebui. Din nou, el este acolo cu un scop bine definit.

În ceea ce privește articolele mele, voi vorbi pe scurt doar despre unul dintre ele, cel mai citit și apreciat. “Realții forțate&familii divorțate” este articolul care a stârnit multă zarvă. Trebuie făcută precizarea că am scris asta pentru a trage un semnal de alarmă. Există zeci de cazuri de familii divorțate și alte zeci de relații forțate care vor ajunge curând în prima categorie. Nu e niciun pesimism aici, ci un realism clar. Nu pot visa lucruri frumoase dacă în fața mea se vede în mod cert în ce direcție merge lumea. În finalul articolului am ținut să transmit că relații frumoase și familiie fericite există și vor mai exista. În niciun caz nu merg pe ideea că nu mai există oameni minunați care pot întemeia niște familii grozave, în care lucrurile să fie așezate frumos de către Hristos. Cred asta cu toată inima, căci altfel cu adevărat aș fi un om pesimist și fără Dumnezeu.  Fiecare să aibă răbdare, oameni minunați mai sunt, cu siguranță și ei își doresc să fie întâlniți. Relații frumoase există și astăzi, le mai privesc și eu cu drag și mă rog Domnului să îi binecuvinteze cu Harul Său pentru a duce împreună o viață liniștită în Biserică. Nu mă îndoiesc nici de faptul că cei care încă nu au găsit omul potrivit, îl vor găsi. Are grijă Dumnezeu de fiecare, sunt atât de sigură de asta! El, care ne știe cel mai bine, cum ar putea să ne lase? Niciodată! El este atât de conștient și știe atât de bine ce avem noi nevoie, ce ne doare, ce ne macină, ce ne face să plângem și ce ne ține-n insomnii atât de tulburătoare… E cu noi, fraților! Repetați asta de câte ori puteți, încercați să conștientizați asta zilnic. Nu e momentul să căutăm motive tristeții, ci bucuriei. Mă bucur de frunzele atât de frumos colorate care tot își părăsesc copacul. Căderea frunzelor este de fapt plânsul copacului. V-ați gândit vreodată cu frunzele sunt lacrimile copacului? Voi poate nu, eu sigur m-am gândit pentru prima oară chiar azi. Nu cumva copacul își plânge frunzele tocmai prin ele, nu prin lacrimi? Poate ar trebui să învățăm din asta. Să ne plângem și noi lacrimile prin lacrimi și să le lăsăm, ca și copacul, jos. Să nu le mai aducem în inima noastră, pentru că de cele mai multe ori lacrimile întrețin pesimismul în noi.  Uneori îl mai avem, poate tocmai pentru a ne conștientiza neputințele. Dar cu Hristos toate se schimbă în nădejde…

Așadar, în finalul unui articol plin de pesimismul meu optimist, vă asigur de nădejdea pe care sufletul meu de om îl are. Voi transmite bucuria pe care Hristos o tot picură în sufletul meu, prin articole, romane, poezii, conferințe și tot ce va mai urma. Doamne, ajută!

Toamnă

10405320_356699977826164_8495212204226164472_n

Mi-e-aşa de toamnă-n suflet şi-n simţiri
şi-atât de tare doare amintirea
ce-o lasă-n suflet vechile iubiri
de om, de frate, de pământ sau cer
ca frunza ce tot cade, toate-mi pier
şi-mi mai rămâne-n suflet doar Iubirea.

Mi-e aşa de frig şi de urât prin ploaie
şi-atât de tare mă răceşte plânsul
că tot ce mai pot scrie pe vreo foaie
este cuvântul ce-l păstrez în gând
ce-un scriitor îl scrie doar plângând
căci doar aşa găsi-va el răspunsul.

Mi-e-aşa de dor de amintirea vie,
de vreun suspin şi de vreun zâmbet crud
ce-mi apărea pe buze numai mie,
în clipe de smerită bucurie!
Dar mă gândesc că firul vieţii mele
m-aruncă-n spre abisuri şi mai grele.

Mi-e-aşa ruşine de copaci, de flori
de oameni sfinţi ce-mi calcă pragul iar,
că uneori îmi strâng în pumni fiori
şi-alerg în casă şi le-aşez, crezând
sub crucea Lui, iar El le ia, spunând
“Iertate-ţi sunt păcatele!”, plângând..

Mi-e aşa de greu acum, Tu ştii prea bine
de rana-mi ce-o-ngrijeşti de-atâta timp.
Şi-acum, când nu mai cred decât în Tine,
Te rog să vii şi să-mi culegi durerea
Şi lacrima s-o iei, căci ai puterea.
Când nu mă rog, ascultă-mi doar tăcerea!

Cătălina Dănilă, 4 octombrie 2014

Urare

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

In versuri de urare incerc a iti transmite
Cu bucurie tie, drag prietene iubite,
Ca multumirea-mi mare de a te fi-ntalnit
E dar de pret in viata, pe care l-am primit.

Vei zice poate ca e-o exagerare
Si ca ispite-au fost si inca te mai doare,
Dar te asigur iarasi ca-n prietenia noastra
Si-a picurat si Domnul iubirea-I omeneasca.

Nu pot a-ti frange teama sau vreo durere cruda
ce in momente triste pe tine te inunda.
Dar pot sa fac aceasta, de tine sa-I vorbesc
Si cu smereni-adanca cuvantul sa-ti primesc.

Stiu bine ca momente in care te-am mahnit
au fost, dar tot ce-n tine din patim-am ranit,
Am incercat sa sterg si L-am rugat pe El
sa vindece ce lacrima-mi n-a reusit astfel.

Te imbratisez pe tine si sufletu-ti la fel,
Si rugaciune pun, cu gandul tot la El
Sa iti ajute-n toate spre mantuirea ta.
Aceea imi va fi si bucuria mea!

Rugă

luna

Te rog să-mi fii și lacrimă și zâmbet,
Te rog să-mi fii un umăr ca să-mi plâng
nevoia sau durerea în vreun cântec.
Te rog să nu mă uiți când iar mă frâng!

Te rog să-mi fii Tu dorul cel din urmă,
Te rog să mă trezești din somnul greu
ce mă cuprinde-n suflet. Tu îl curmă
și-aproape în ispite fi-mi mereu.

Te rog să nu mă uiți când mintea-mi rece
Te uită sau te-alungă ne-ncetat
din inima și viața ce îmi trece
și se-adâncește doar înspre păcat.

Te rog să nu mă crezi când neștiința
sau chiar păcatu-Ți zice să Te-ascunzi
de mine, ce-am pierdut iarăși credința,
ci în iertare iar să mă scufunzi.

Te rog din nou, Tu, Doamne, nu pleca
urechea-Ți când nu știu ce tot Îți cer.
Tu poți din nou atunci a mă ierta,
eu pot din nou să-nvii, nu iar să pier.

T e rog să-mi uiți trecutul ce mă doare.
Tu știi că eu nu pot și înțelegi.
Când sufletu-mi încet, mereu tot moare,
Tu drumul potrivit să mi-l alegi.

Te rog în noaptea asta cu lumină,
să mă îndrumi spre bine, priveghind.
Tu sufletu-mi în taină mi-l alină,
eu negreșit, a Ta să fiu, iubind.