septembrie, 2014

now browsing by month

 

Rana aproapelui

pt site

N-ar trebui să ne doară lacrima noastră
mai tare decât lacrima celui de lângă noi.
Rana aproapelui ar trebui
să ne doară mai rău.
Cel ce suferă mai mult pentru cel din afara lui
se îngrijeşte, paradoxal, mai mult pe el.
Durerea resimţită la vederea unei lacrimi
pe un obraz străin
este, de fapt, vindecare a sufletului nostru.
Atunci când vom ajunge
să-i simţim mai mult pe ceilalţi
decât pe noi,
vom descoperi
că-n suflet ni se află tainic, Hristos.

Binele şi durerile din spatele lui

masca-1378737008

Ritmul de viaţă contemporan ne-a făcut să nu mai ştim să ne comportăm normal. Încercând să părem normali în ochii celorlalţi, am devenit anormali în ochii lui Dumnezeu. Normalitatea pe care ne-o impune lumea aceasta este nebunie. O nebunie care nu numai că ne ţine ochii acoperiţi pentru a nu vedea ce se întâmplă în jurul nostru, ci o nebunie care ne arată doar drumul spre pământ. Lumea nu arată cu degetul Cerul, ci pământul. Nu arată bucuria, ci tristeţea; nu iubirea, ci ura; nu iertarea, ci răzbunarea. Lumea nu gândeşte ca Dumnezeu. El vede lucrurile altfel, iar gândul Său înseninează sufletul nostru. Acolo, în vreun adânc de suflet care nu mai ştie bine ce e cu el, Hristos poate fi Lumina de care avem nevoie. Nu trebuie să facă El nimic special. Trebuie doar să vrea să locuiască în noi. Şi, de neînţeles pentru noi, El vrea. Oare în momentul acela ne simţim “bine”? Cel mai probabil, nu. În primul rând pentru că El începe să mai vindece câte ceva, iar asta doare. În al doilea rând pentru că noi nu mai avem noţiunea “binelui” nealterată. Binele nostru este atât de alterat, încât a mai folosi acest cuvânt, deja îmi pare a fi cu totul şi cu totul nepotrivit.

Încerând să îmi explic poziţia faţă de acest subiect, vă voi propune să vă imaginaţi un dialog. Te întâlneşti cu cineva pe stradă, iar acestapoartă o scurtă conversaţie cu tine.

― Ce faci?

― Bine!

― Altceva?

― Nimic. Sunt bine…

― Nimic altceva?

― Nimic. Toate-s bune.

Cu siguranţă aţi auzit acest dialog sau chiar l-aţi purtat cu cineva. Suntem obişnuiţi să răspundem, indiferent de situaţie, cu banalul “bine”. Dacă cineva te întreabă ce faci, asta ar trebui să însemne că pe acel om chiar îl interesează acest lucru. Aviz amatorilor care adresează cuiva o asemenea întrebare şi nici nu mai aşteaptă răspunsul. Automatismul acesta al întrebărilor legate de starea unei alte persoane are un caracter dureros. Mi s-a întâmplat să fiu întrebată ce fac fără ca persoana respectivă să mai aştepte să răspund. Astfel stând lucrurile, nu mai bine tăcem? Dacă tot nu ne interesează, ce rost are să mai rănim liniştea?

“Bine” nu mai spune nimic. Poate doar indiferenţa celui care foloseşte acest cuvânt pentru a îşi exprima trăirea. Dacă vrei să răspunzi, mai ales dacă vorbim de o persoană apropiată ţie, e mult mai normal să spui că scrii, citeşti, pierzi vremea pe Facebook sau pur şi simplu stai şi nu ai chef să mai faci nimic. A răspunde cu “bine” în orice situaţie începe să devină o minciună. Nu, de foarte mult spunem că facem bine chiar şi atunci când mai avem un pic şi plângem. Nu ne simţim deloc bine, dar vrem să părem fericiţi. În ochii cui? În ai lumii, căci în ai lui Dumnezeu nu suntem deloc bine. El ne vede binele nostru plini de dureri şi cu siguranţă ne priveşte şi atunci când ne postăm în faţa celor din jur cu niste măşti ale binelui lumesc. Celor care mă cunosc şi care vor să ştie ce fac, dacă chiar mă simt minunat, le mai spun că fac bine. Dar nu mă opresc acolo. Sunt bine, tocmai am început să mai scriu o carte. Asta dacă simt că persoana respectivă aşteaptă răspunsul meu. Dacă vreau să îi spun că fac doar un banal bine, mai bine tac. Tăcerea spune mai mult decât spune binele pe care îl invocăm de zeci de ori pe zi. Cred că şi el s-a săturat de prezenţa lui atât de sâcâitoare. Nesinceritatea noastră în faţa semenilor este nesinceritate în faţa lui Dumnezeu. Dacă El va afla de la noi că facem bine, un bine ale cărui dureri nu vrem să le scoatem la iveală, nu va putea vindeca nimic. El nu intră în sufletul nostru cu forţa. Ne lasă să ne fie bine în continuare, aşa cum tot spunem, aşa cum se pare că ne tot dorim…

Fiţi sinceri, e unul dintre cele mai de preţ daruri pe care le puteţi oferi celor din jur. Hristos vrea sinceritate şi nu oferă puţin în schimb, ci mult, foarte mult. Ce poate fi mai bine decât a fi cu El în veşnicie? Binele aruncat în urechile celor din jur, le înfundă inima. Nu mai pot înţelege altceva pentru că tot ce le-aţi oferit a fost doar bine ani şi ani de zile. Ei nu mai pot auzi sau simţi altceva, deci să nu vă mire că nu vă mai puteţi înţelege cu nimeni. Şi nu, nu exagerez deloc. Toate lucrurile mari pornesc de la lucruri mărunte. Nu mi-am propus să fac din ţânţar, armăsar. Nu, nu e deloc aşa. Invocând o stare de bine ireală, ne minţim la un moment şi pe noi. Am mai scris despre asta şi ţin să repet. Minciuna ne întunecă sufletul şi apoi mintea, nu ne lasă nicidecum să fim înţelepţi. Dacă repetăm celorlalţi o minciună, o vom crede. Vom crede fie într-un bine pe care nu îl cunoaştem deloc, fie într-o stare extrem de proastă de care ne tot plângem, chiar dacă nici aceea nu e chiar aşa de reală pe cum am vrea să credem. Nesinceritatea faţă de ceilalţi este în primul rând nesinceritate faţă de noi şi faţă de Dumnezeu. Oare poate fi ceva mai de plâns decât a-L minţi pe El? Fiţi în pace, suferă Hristos pentru toate minciunile noastre şi cred eu, mai ales atunci când nu mai suntem sinceri nici măcar faţă de noi. Dacă omul simte nevoia să se mintă pe el, nu face altceva decât să îşi încuie sufletul şi să arunce cheia în mare. Fiind îngenunchiat de minciună, nu faci decât să te tot afunzi într-o mlaştină fără fund. Poate să îţi spună lumea întreagă că nu e aşa cum crezi tu. Eşti singurul vinovat de faptul că ai ajuns în starea aceea. Nu e vinovat altul, iar acesta este un alt motiv pentru care e mai comod să nu conştientizezi că nu eşti deloc bine, ci că ai ani întregi de când nu ai mai avut ochiul curat, luminos. Dacă în cele mici nu suntem cum trebuie, nici în cele mari nu vom fi. Luaţi aminte la binele din sufletul vostru, dar mai ales la durerile din spatele lui!

Păşesc zilnic fie pe asfaltul tare, fie pe iarba rece, fie pe lângă brazii bătrâni ai unei păduri rugătoare. Mă uit în jur, îmi doresc să văd ochii luminoşi ai oamenilor, însă rar mi se întâmplă asta. Oamenii sunt trişti şi necomunicativi, se ascund şi nu vor să mai discute. Lipsa aceasta de comunicare dintre oameni, lipsa totală a socializării nu face decât să ne distanţeze inimile. Fie că nu îl cunoşti pe cel alături de care ajungi să rămâi din diverse motive, e important să îi arunca pastila unor cuvinte. Nu se ştie dacă nu cumva omul acela are nevoie de puţină atenţie. Iubirea din sufletul nostru se revarsă asupra sufletului însetat, crăpat din lipsa Lui. Hristos, dacă se află în tine, îi va uda sufletul şi vor dispărea crăpăturile. Poate face asta şi e pregătit mereu cu lacrimi. Păstraţi-L în sufletul vostru şi oferiţi-le tuturor măcar frânturi de Iubire. Cei ce sunt reci, nu Îl cunosc. Atunci când se lasă încălziţi de El, încep să stropească obrazul cu lacrimi. Lacrimile încălzesc inimile. Ce frumos! Să dea Dumnezeu să îmi curgă inima şi în inimile celor care au nevoie de vreun pic de căldură. Să ne luăm sufletele în braţe şi să ne unim lacrimile în rugăciune. Hristos e aici, iar asta nu ne poate da decât pace. De simţi nevoia, ;i eu sunt aici. Nimic rău nu se întâmplă. Suntem cu toţii aici şi vrem să te luăm în braţe. Doar să ne laşi să ne încălzim inimile… Ne laşi?

 

Lipsă

articol blog

Acolo unde lipseşte sinceritatea,
începe să doară sufletul
şi să plângă.
Nu pentru că a fost minţit
sau pentru că i s-a ascuns adevărul
ci pentru că
i s-a ciobit încrederea în om.
Din ciobitura aceea
curg lacrimi
zile sau ani de zile,
până ajunge acolo
un strop de Hristos.
Noi ştim
că doar lacrima Lui
preface vasul ciobit
într-unul nou.

Dacă…

pieter-bruegel-the-younger Parable of the Blind

Dacă-n faţa ta se vede pe un drum îndepărtat
mii de oameni ce-aclamează pe un altul
care însuşi recunoaşte că nedrept e judecat,
şi cu toate-acestea omul încă e aplaudat,
pleacă capul şi păşeşte pe-al tău drum şi nu uita
că efectul turmei doare. Asta ai a învăţa!

Dacă-n faţa ta pribeagă vezi proroc în ţara lui,
nu te îndoi de asta, chiar de singur eşti şi spui
că un om e minunat şi că ai ce învăţa,
pentru ce aplauda şi cu cine conversa.
Mergi uşor pe drumul tău, nu te necăji că nimeni
nu mai vede ce vezi tu. Orbul ce călăuzeşte
şi pe el se necăjeşte, şi pe alţii rătăceşte.

Dacă-n viaţa ta frumoasă vezi mâhnit în colţul tău
că se-aplaudă prostia şi că premii se tot dau
celor care nici acum bunul simţ încă nu-l au,
mai priveşte-n vreo icoană şi gândeşte-te aşa,
că nici sfântul n-a primit ceea ce se cuvenea
pe pământ, ci Domnul Însăşi a făcut precum voia
şi l-a-nvrednicit de Cel pe Care toată viaţa Îl iubea.

Dacă-n viaţa-ţi trecătoare vezi că ţie ţi se spun
şi cuvinte de ocară, că nimic n-ai face bun,
că nu meriţi nici măcar să păşeşti pe-al vieţii drum,
pune-ţi bine-n al tău gând, că Hristos a fost vândut
părăsit şi alungat, ocărât şi răstignit.
Fă şi tu la fel ca El, nu începe să cârteşti!
Inima ţi se măreşte când continui să iubeşti!

Cătălina Dănilă, septembrie 2014

Tabloul este pictat în ulei şi aparţine artistului Pieter Bruegel

Crez

crez


O viață-ntreagă m-am crezut pe mine,
iar rănile de-acum
nu fac decât
să mi-arate că am greșit.
Am greșit crezând
că îmi voi rezolva problemele
mai bine decât ai face-o Tu.

Acum, plină de răni și neputințe
Te chem și Te rog să mi le iei pe toate.
Ți le dau să mi le ștergi,
sa mi le uiți și să mi le stropești
cu roua lacrimii Tale.
Doamne, am crezut prea mult în mine
și Te-am risipit!
Vino înapoi și ia-mi tot ce m-apasă.
căci cred, Doamne,
ajută necredinței mele.

Cu Dumnezeu vorbit-am

catalina 2

Cu Dumnezeu vorbit-am chiar azi-noapte
Îns-au ajuns la mine numai şoapte.
Şi-n suspinarea inimii smerite
Aflasem tot folosul din ispite.

Mi-a ascultat cu-atenţie tăcerea
Şi mi-a raspuns la fel, fără cuvinte.
Nu aş fi vrut să-mi vindece durerea,
Ci să mă ia în braţe, ca Părinte.

Tăcerea mea vorbea cu glas smerit,
Hristos nu înceta să mă privească,
Şi am simţit cum că m-ar fi iubit
De dinainte văzul să-L cunoască.

Văzutu-mi-am durerile trecute
în lacrima obrazului rănit
Şi toate câte fuseră văzute
Erau pentru că El chiar m-a iubit.

Mi-a înţeles tristeţea şi tăcerea
Şi mi-a răspuns la fel de liniştit
Că mântuirea e şi din durere,
Şi plata o voi pierde în cârtit.

Văzu-i atunci în ochii Lui tristeţea
Că sufletu-mi nu este vindecat,
Dar mi-a răspuns încet că tinereţea
Spre ceruri ridica-va din păcat.

Privirea L-a păstrat în depărtare,
O lacrimă de dor din ochi cădea.
Iar sufletu-mi era în vindecarea
Aceluia ce veşnic mă iubea.

Hristos

euuuuuuuuuuuu

Hristos-
Singurul care mi-a declarat iubirea
şi care şi-a păstrat acest tainic sentiment
indiferent de loviturile
pe care I le-am dat
prin păcatele mele.
Mi-a făcut declaraţia la botez,
mi-o întăreşte la fiecare spovedanie
şi mi-o repetă la fiecare Liturghie.
Face asta nu pentru că merit,
ci pentru că ştie
că nu pot trăi fără El.