august, 2014

now browsing by month

 

Adânc de seară

seara-pe-mal-2

Când în adânc de seară vezi chiar rana
ce se-adânceşte-n suflet, neştiută
şi putredă de griji şi de uitare
se năruie în noaptea nevăzută,
vezi răsărind acolo o schimbare.

Când în adânc de seară amintirea
îţi dă bătăi de cap şi te-nfioară
de crezi că nu-i cu rost nicio povară
şi în uitare chiar ai vrea să moară,
ea şi mai tare o să vrea să doară.

Când în adânc de seară ochiul
ar vrea să-şi verse lacrima cea rece
şi să topească tot ce nu iubeşte,
tu aminteşte-ţi că ispita trece
şi-atunci cununa şi mai tare creşte.

Când în adânc de seară al tău suflet
ţi-aduce-aminte c-ai pierdut apusul,
nu te-ngriji de asta, caci ştii bine
că Domnul pregătit-a pentru tine
şi mâine asta, şi că-ţi aparţine.

Când în adânc de seară ochiul tău
albastru şi curat ca cerul mare,
se va opri din drum să mai privească
tot ce frumos chiar ţie ţi se pare,
tu fă-i pe plac şi uită-te în zare.

Când în adânc de seară inima
va vrea să spună cuiva că îl iubeşte,
Opreşte-te şi las-o să strecoare
Cuvânt de vindecare ce rodeşte,
în clip-aceea, chiar dacă te doare.

Când în adânc de seară rugăciunea
te va uni în cuget şi-n simţire
cu înc-un suflet plin de neputinţă,
tu lasă-te purtat de-acea iubire
şi-nalţă-te-n văzduh, spre biruinţă.

Când, în adânc de seară buza ta
şopteşte mlădios o poezie,
continuă în suflet să trezeşti
cuvânt de rugă, plin de apă vie
Căci ce-ai în suflet, aia-i ce iubeşti.

Când în adânc de seară Domnul tău
te va găsi în priveghere ne-ncetată
şi te va lua în braţele Lui sfinte,
să nu îţi fie inima mirată,
c-acolo vei trăi, în inima Lui mare de Părinte.

Pentru că nu pot fără El…

DSCI5049

De asta respir zi de zi, pentru a Îl respira pe El. În foarte multe momente din viață, singurul motiv pentru care mi-am dorit să continui a fost ca dorul de El să devină din ce în ce mai mare, știind că astfel și iubirea Lui va crește infinit. Îmi place să mă gândesc, mai ales în momentele triste, la cât de mare e iubirea Lui pentru mine și la cum îmi demonstrează asta zilnic și uneori, făcând asta, mă simt rău. Nu am reușit să pătrund taina asta și mă pierd adesea în ea. Mi-a lăsat prea multe bucurii, prea multe lucruri, locuri și oameni care îmi umplu sufletul de o bucurie atât de minunată, atât de curată și atât de duhovnicească! Nu mai am cum să privesc zilnic în jurul meu, fără să Îi mulțumesc și fără să Îl am în suflet, tocmai de aceea…că nu mai pot fără El. În câteva luni am reușit să ma afund adânc în lucrurile care există și care îl pot face pe om cu adevărat fericit. M-am debarasat cât am putut de tot ce îmi făcea rău pentru că acesta e primul lucru necesar atunci când te iubești. Am aflat că pentru a-i iubi pe ceilalți trebuie mai întâi să mă iubesc pe mine, iar asta m-a mirat și durut în același timp. Smerenia cuprinde și iubirea de tine și de ceilalți, iar asta nu poate fi decât o minunată taină. Te iubești pe tine atunci când renunți la lucrurile care îți fac rău, chiar dacă acelea sunt aproape tot ce îți dorești mai mult! Atunci când începi să te iubești, vrei să îți oferi cât mai multe părticele din El. Îl întâlnești mai ales în Sfintele Taine, atunci când te apropii de Potir cu inima cât un purice, bătându-ți atât de tare încât simți că mai ai un pic și leșini. Culmea, nu se întâmplă asta pentru că te întâlnești rar cu El, cu acest moment, ci pentru că inima ta Îl simte și se emoționează mai tare decât în condițiile oricărei alte întâlniri. De fiecare dată, Liturghie după Liturghie, simți cum inima îți iese din piept atunci când se desprinde de trupul acesta pământesc și întinat de păcate. Ce lecție îmi dă inima mea, de iubire desăvârșită! Cum să nu mă emoționeze, cum să nu îmi tremure lumânarea în mână atunci când știu că mai durează puțin și voi cu Cel mai bun Prieten?

Îmi dau seama zi după zi că viața mea fără El ar fi moarte. Lipsa lui Hristos este Iadul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că iadul e cea mai mare durere a lui Dumnezeu. Durere pentru El sunt și toți oamenii care trăiesc fără El. Suntem toată viața sau doar în anumite momente rănile din inima Mântuitorului care nu contenesc să se mai vindece din pricina păcatelor noastre. Cum mai poate să mă lase să-I pătrund tainele cu toate că-s așa cum sunt? Asta mă face să îmi las lacrimile să curgă în miez de noapte, întinsă pe iarba verde de care m-a lăsat tot El să mă bucur. Chiar dacă destul de târziu, am descoperit și minunea de a îți petrece câte o oră, măcar, în iarba verde, noaptea, privind cerul înstelat. Prima dată când am făcut asta, m-am speriat tare. Nu mai văzusem asta niciodată. Cerul era atât de senin încât se vedeau milioane se steluțe, iar în fiecare din ele, Hristos. Mă privea de acolo, de sus, iar inima mea se bucura în același mod de El. Am stat apoi, următoarea zi, să privesc cu mai multă atenție ce este în jurul meu. Mă uitam la niște dealuri și la o pădure în timp ce soarele apunea și dragii mei prieteni cântau “Lumină lină”. A fost un nou moment în care m-am declarat răpusă de iubirea Lui. El vindecă, dar asta nu înseamnă că nu doare. Când ai sufletul ciuruit de uitarea Lui, Iubirea Sa doare. Doare minunat, dar vindecă atât de bine! Și-atunci te lași în brațele Lui, când vezi că singur nu poți trăi în lumea aceasta vremelnică, plină de patimi, neputințe și răni. În momentul acela începi să Îl vezi în tot ce te înconjoară și te bucuri de neputința ta de a trăi fără El. Este clipa în care nu mai poți decât să te bucuri. Nu mai poți să ceri nimic, nu îți mai dorești mai mult pentru că ai cel mai de preț Om în tine.

Îmbrățișările copiilor din taberele de anul acesta, mai ales din cele misionare, m-au făcut să mă trezesc și mai bine la realitate. Cei mai mulți nu o duc bine și au nevoie de fiecare zâmbet pe care îl putem oferi. Și ce poate fi mai minunat atunci când cei din jur Îl văd pe Hristos în zâmbetul tău? Bucurați-vă sufletele cu simțirea Lui, bucurați-i pe cei din jur cu faptul că în voi e Cineva de care și sufletul lor rănit și ochii lor plini de lacrimi au nevoie. Și-atunci când ne considerăm prea asupriți de cei din jur, să ne gândim cum Mântuitorul a rămas singur cu toate că apostolii știau că El este Fiul lui Dumnezeu. Unul s-a lepădat, unul L-a vândut și ceilalți au fugit. El i-a iertat pe toți și ne ține-n brațele Sale cele sfinte în continuare. Tu ce faci?

 

Cu mulțumiri

blog

 

Îmi spune cerul ce a plâns azi-noapte,
îmi spune raza ce-a bătut în geam,
că totul în credință se mai poate,
chiar dacă uneori ne îndoiam.

Ce Petru-odinioară-n rătăcire,
trăim adesea clipe cu amar,
dar ne hrănim din tot ce e Iubire
și din Potirul Sfântului Altar.

Am poposit în inimi căptușite
de El și de ai Lui sfințiți copii
și-am revenit în vorbele smerite
ce-n plânset te îndeamnă să învii.

Cu răstigniri de patimi ne-ncetate
și cu ispite risipite-n voi,
Îl rog să vă aducă nenumărate
daruri, cum a vărsat și ploi.

Cu dragoste și crez întru Hristos
Îl rog să vă aducă ce-i frumos
și-atunci când iarăși greul va veni
în brațe să vă ia, orice ar fi!

Cătălina Dănilă, iulie 2014, poezie scrisă pentru niște cititori deosebiți, oameni care m-au primit în mijlocul lor cu mult drag. Mulțumiri!

Aripă

despre-sufletDin înserare se preface clipa
ce duce-ncet în cer, lângă Hristos.
Mi-am luat în mâini chiar eu, aripa
și-am aruncat-o spre văzduh, duios.

Mi-a prins-o Cineva cu gingășie,
și-a refăcut ce mai era lovit.
Și-napoind-o iar, cu voioșie,
mi-a șters cuvântul ultim, cel cârtit.

Era ca nouă și-am căzut ușor,
în iarba rece, suspinând pribeag
că-n sufletul meu rece și prea gol
era durerea omului beteag.

Aripa mea, a umărului drept
a sângerat ușor, dar în neștire.
E vorba veche-a unui înțelept
că toate se pot face în iubire!

Putut-a Domnul, doar într-o secundă
să îmi repare răni demult ascunse
și să prefacă doliul în izbândă,
enigmele, în tainele pătrunse.

Nu poți tăcea în suflete rănite,
nu poți pleca din ele prea ușor,
căci ele s-ar dori mereu iubite
și îngrijite cu mai mare dor.

Nu doare rana ce nu-i vindecată
a sufletului trist, rămas așa,
ci doare că a fost așa lăsată
de-acela ce n-a fost lângă ea.

Nu doare-așa de mult singurătatea
și nici vreo lipsă din al vieții drum,
ci doare-acolo unde nu-i dreptatea,
unde nădeajdea nu-i decât un scrum.

Nu doare neputința ta, copile
nici c-ai rănit un suflet însetat
de-a lungul vieții, numai de iubire,
ci c-ai plecat așa, și l-ai lăsat.

Iubite frate, cugetând de-acuma,
gândește ce-ai rănit în viața ta.
Și-ntoarce-te acolo și ajută
acelea ce nu poți vindeca.

Iar în viață, încă mai departe,
să te gândești să nu rănești nicicând
Orice ar fi, nu-ți da mereu dreptate.
Tu nu poți vindeca. E-un simplu gând!

Cătălina Dănilă, 07 august 2014, inspirație de seară