iunie, 2014

now browsing by month

 

Purtăm în noi un strop de Cer

DSCI5311

 

Motto: “Toți vom pleca, dar nimeni nu va spune

Că n-a avut în el un strop de cer

Și toți vom duce-n noi câte-o minune . . .” (Radu Gyr)

 

A mai trecut încă un an universitar, în cazul meu. Mă gândesc cu duh de rugăciune la tot ce m-a ajutat Dumnezeu să realizez în această ultimă perioadă și-I mulțumesc. A fost un an greu, cu foarte multe ispite care mi-au arătat din nou cât de mult mă iubește Dumnezeu… Spun din nou că ar trebui adesea să Îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne lase în pace, ci să ne ispitească pentru ca și noi să ne cunoaștem cu adevărat. În relație fiind cu cei din jurul tău ajungi să descoperi propriile limite și neputințe, temeri și bucurii. E important să ne dăm ocazia de a ne descoperi, tocmai pentru a deveni din ce în ce mai frumoși.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate lacrimile pe care le-am vărsat, pentru toate rănile redescoperite, dureri pe care credeam că le vindecase timpul, dar și pentru toate bucuriile. Mi-am descoperit durerile mele și uneori vi le-am împărtășit. V-ați regăsit voi înșivă în ele, moment în care am legat prietenii cu oameni minunați pe care îi simt acum atât de aproape de sufletul meu! Știți și voi că prieteni care să se bucure măcar în aparență alături de tine, găsești ușor. Însă oameni care să te strângă în brațe atunci când îți este greu, găsești foarte rar. A fost un an dezamăgitor până i-am conștientizat frumusețea și foloasele. Oamenii la care ținem pot uneori pleacă din viața noastră, iar de cele mai multe ori ne este extrem de greu să înțelegem de ce ni se întâmplă asta. Pe moment nu putem și aruncăm vina pe Dumnezeu. Timpul, cel care nu vindecă răni, scoate totuși la iveală tot felul de informații. Ceea ce azi crezi că e îngrozitor de rău, mâine poate deveni o adevărată binecuvântare… Așa a fost pentru mine.

Atât de multă încredere am că noi, toți cei care-L chemăm pe Hristos să ne vindece rănile, vom fi vindecați, încât nu pot să nu mă bucur. Ortodoxia este cu adevărat un stil de viață al bucuriei fără de sfârșit…

Vara aceasta e posibil să nu mă vedeți foarte des, în niciun caz zilnic, în mediul on-line. Voi încerca să verific cel puțin săptămânal mesajele voastre și să vă mai bucur cu vreun articol, poezie, fotografie. În rest, scrisu-mi va fi ocupația…

Vă mulțumesc tuturor pentru rugăciune și pentru gândurile minunate pe care mi le-ați împărtășit de-a lungul timpului. E o bucurie mare pentru mine de fiecare dată când cineva îmi scrie. Vă cer rugăciunea pentru a încerca să continui ceea ce și voi, cei care-mi citiți cărțile, vă doriți. Anul acesta au fost tipărite două cărți. Va urma o perioadă în care voi începe un nou roman, așa că vă rog să vorbiți cu Hristos și despre mine…

 

   Cu bucurie,

Cătălina

Momente

momente

Există momente în care

Hristos stă nevăzut

în fața sufletului tău.

 

Nu vrea să intre

nu pentru că nu ar avea loc,

ci pentru că vrea să te apere.

 

Scutul Iubirii din mâna Sa,

vindecă răni uitate

și ferește de alte dureri.

 

Există momente în care

Hristos știe prea bine

că nu mai poți suferi.

 

Și-atunci se-așează acolo

și strânge

tot ce te doare, tot ce mai plângi.

 

Nu te-ndoi, ci privește

Cerul nădejdii

cu tine în brațe Lui.

Mulțumire

Mulțumire

 

 

Nu vreau să pierd bucuria

pe care mi-ați dat-o în dar

de ziua mea.

De aceea, mă frământ

și încerc să găsesc

Am găsit Ceva

în sufletul fiecăruia dintre voi,

iar acum m-am hotărât

sa-I dau lui Hristos

toată bucuria mea,

ca s-o păstreze

pentru clipa în care

lacrima mea

va avea nevoie de ea.

Cât e de greu!

cat e de greu

Cât e de greu, Doamne!

să plângi

cu inima împietrită!

Lacrimile Tale

ajung

în ochii mei orbi.

Dar doare

atât de mult

vindecarea!

Te rog pentr-o clipă:

Oprește-Te

și ia-mă în brațe.

Sunt eu,

nevoiașa iubirii Tale.

Timpul nu vindecă

timpul

 

Timpul nu vindecă răni,

ci doar le ascunde.

Timpul te face să crezi

că au dispărut,

și-atunci când nu te aștepți

încep să te doară din nou.

 

Durerea lor amară

îți chinuie sufletul iar.

Cheamă-L pe El să vindece

ceea ce timpul nu poate.

Dureri pe care timpul

nu le vindecă-n ani,

El le vindecă-n clipe.

 

Pentru că timpul doare uneori

mai mult decât rana,

lasă-l pe El să stropească

timpul și rana ta

cu lacrima Lui.

Cu lacrima veșniciei Lui.

Cugetare

cugetare

 

Omeneasca deznădejde s-a gândit într-o zi mare

Să mai plece de acasă și să facă o plimbare.

Se gândea că-i imposibil ca în omul cu Hristos,

Să încerce să mai intre: n-ar avea niciun folos!

Însă cum din nepăsare omul uită ce-i cu el,

Dezndădejde-avu intrare cum nu se gândi de fel.

Mare îi mai fu mirarea când văzu unde se-afla,

Că lipsea total splendoarea celor ce-și închipuia.

Omul nu era urât, însă lui i s-a părut.

Nici necazuri nu avea, însă și le procura.

Pe Hristos Îl mai chema, însă nu Îl aștepta,

Și atunci el s-a gândit să fie nefericit.

A-nceput a și lucra la nefericirea sa.

Timpul tot trecând mereu, a uitat de Dumnezeu

Și în nepăsarea sa, deznadejdea s-instala.

Și-uite-așa omul pierdea însăși mântuirea sa.

 

Om frumos, să fii cu grijă ca în viață să nu vezi

Numai lucruri negative în care mereu să crezi.

Partea bună e prezentă unde nici nu te gândești,

Iară cheia către dânsa este tu să te smerești.

Nu-ți închipui că ești cel mai mare suferind,

Te vei vindeca de toate într-un simplu mod: iubind.

 

 

 

 

Relații forțate & familii divorțate

disperare1

Relații forțate & familii divorțate

 

 

 

De ceva timp mă tot gândesc la unul din motivele suferinței tinerilor. Relațiile de prietenie care pornesc cu avânt, însă se sfârșesc dureros de repede și în condiții cu totul ciudate uneori, m-au făcut să cuget mai mult asupra acestui aspect. Fie din plictiseală, fie din dorința de a fi ca ceilalți, fie din minunata dorință de a avea pe cineva alături pentru ca într-un viitor apropiat sau mai puțin apropiat să îți întemeiezi o familie, încerci să îți lipești inima de cineva. Întâlnești un om în sufletul căruia începi să simți că prinzi rădăcini și atunci chiar crezi că viitorul tău este lângă acea persoană. Toate merg bine și uneori se ajunge și la marele pas. Altele nu merg așa de bine. O multitudine din relațiile zilelor noastre sunt forțate. Relații care nu merg, relații forțate atât de tare încât cei care privesc lucrurile din afară își pun mâinile în cap.

Aceste relații nu au la temelie iubirea, ci dependența. Dependența de a vorbi, de a petrece timp alături de persoana pe care consideri că o iubești te face chiar și-n momentele în care este evident cât de mult te rănește cel de lângă tine, să nu vrei să pui capăt. De ce? Pentru ca în mintea ta răsună iubirea și eventual perioada îndelungată în care ai stat alături de el/ea. Evident, iubirea nu-i aia curată, iar timpul este o aberație. Nu pui acum capăt pe motiv că deja ai stat doi ani, însă vei pune la anul când o să ai trei ani… Nu, nu e un motiv destul de bun. Însă forțezi. Forțezi și din frica de a nu rămâne singur. Singur oricum nu rămâi, tocmai pentru că Hristos te iubește atât de tare încât nu te va lăsa niciodată… În plus, pentru că El știe când și de cine ai nevoie, cu siguranță va trimite omul potrivit la locul potrivit chiar atunci când te aștepți mai puțin. Astfel stând lucrurile, cred că e destul de limpede că tot ce nu merge frumos, nu va duce nici pe departe la ceva bun…

Certurile de la lucruri mărunte sunt pretextul multor relații forțate. Chiar dacă tu consideri că lucrul de la care pornesc certurile este minor, trebuie conștientizat faptul că ceea ce pentru tine poate înseamnă aproape nimic, pentru celălalt poate însemna mult… Dacă lucrurile nu merg bine într-o relație, nu înseamnă că vreunul din voi este vinovat. Am început să merg pe ideea că uneori oamenii nu sunt potriviți. Sunt buni și nepotriviți. Fiecare are lipsurile lui, iar cel de lângă poate sau nu poate suporta ceea ce ai… Dacă nu poate, viața merge înainte. Am scris acum ceva vreme că sfârșitul unui drum poate fi începutul unei autostrăzi… Ceea ce astăzi ți se pare a fi de neînlocuit, mâine poate fi o amintire învăluită în ceață.

Când crezi că iubești este extrem de greu să conștientizezi dependența și forțarea. Te forțezi pe tine și pe cel de lângă tine. Omul vrea să i se facă voia cu orice preț. Tocmai de aceea se suferă atât de mult la o despărțire… Să avem încredere în cel de lângă noi, dar să nu ne încredem în el, ci-n Hristos. Indiferent de bunătatea lui, posibilitatea ca și el să greșească este la fel de mare. E și el om, ca și noi. Oricine poate greși, oricine poate ierta. Poate ierta până la a nu-și călca demnitatea. Când omul te tot rănește, cred că este cazul să nu îi mai dai voie s-o facă…

Ce e de la Hristos va merge frumos. Nu fără ispite, nu pe un drum presărat doar cu flori. Vei mai călca în câte-un spin care te va învăța cât de frumos e să ai răni de vindecat! E un paradox, însă e adevărat! E minunat să ai răni asupra cărora Mântuitorul să poată veni, picurând acolo lacrima veșniciei Sale… Omul potrivit nu e perfect, nu e cel mai bun, însă-i cel mai bun pentru tine. E cel pe care nu-l vei forța, e cel care își va odihni sufletul și va ști să-l ia și pe-al tău în brațe… Cu rugăciune și cu atenție! Relațiile forțate de azi sunt familiile divorțate de mâine…

 

P.S. Evident, pot exista excepții. “Oamenii se mai schimbă, totul va fi minunat după!” Aș vrea să vă dau dreptate, însă cazurile de genul acesta sunt foarte rare. Eu n-aș risca…