mai, 2014

now browsing by month

 

Tu, Cel ce stai în mine

cruce-athos

Tu, Cel ce stai în mine cu dor necontenit,

Ai mila celui care mereu nu Te-a iubit.

Singurătatea face nu să-mi revin din iad,

ci iarăși și mai tare atunci chiar eu să cad.

 

Tu, Cel ce stai în mine când toți m-au părăsit,

Ai mila celui care adesea te-a mâhnit.

A ta mustrare caldă îmi spune negreșit,

Căci veșnica-Ți iubire și-un iad a biruit.

 

Tu, Cel ce stai în mine ștergând al meu obraz,

Ai mila celui care doar în necaz e treaz.

Nădejdea-Ți mă ajută-n lacrimi și suspin,

Căci tot ce-i făr’ de Tine e un vremelnic chin.

 

Tu, Cel ce stai în mine plângând pe rana mea,

Ai mila celui care pe Tine iar Te vrea.

E sânge și durere, iar greaua neputință

Zdrobește sub tristețe frumoasa biruință.

 

Tu, Cel ce stai în mine și tot ce simt tu vezi,

Ai mila celui care încă mai are-un Crez.

Căderea omenească n-o sfărâma de tot,

Căci dacă sunt cu Tine, și munți să mut eu pot.

 

Tu, Cel ce stai în mine și când sunt bucuros,

Ai mila celui în care sălaș are Hristos.

Rămâi de-acum cu mine și-ajută-mi să pot fi

Un locușor în care să Te poți odihni.

 

Tu, Cel ce stai în mine și-asculți și ruga mea,

Ai mila celui care se-ncrede-n Taina Ta.

Nu te mâhni căci firea-mi greșește iar și iar,

Nimic din toate-acestea nu este în zadar!

Lacrima sufletului – poezie

singuratate-14_e5c38377ee668e

Mergeam pe străzi pustii şi cugetam,

Şi singur uneori plângând vorbeam.

Mă înecam în lacrimi şi-n durere

Şi cugetam la ultima putere

Ce mă ducea ca mort pe alte culmi stinghere.

Eu nu vroiam să te revăd acum

Şi nici vreodată să m-opreşti în drum

Să-mi spui că te-ai pierdut în viaţa-ţi grea,

Şi că pe tine nimeni nu te vrea.

M-ai ascultat arareori, fiinţă!

Tu nu vroiai să mergi spre nefiinţă

Şi rămâneai în lume mult prea singur.

Eşti tânăr – scoală-te, ascultă-ţi gândul…

Ce-ţi spune să-ţi trezeşti şi conştiinţa

Să îţi înaripezi iarăşi credinţa.

Eşti tânăr, nu mai pribegi pe drum greşit

Acum, când tu în suflet ţi-ai găsit

Acea fărâmă plină de credinţă

Ce te va duce înspre biruinţă.

 

Pe tine, tinere odor,

Te-a aşteptat în ceruri deseori

Şi chiar neîncetat te-a căutat

Chiar Cel ce este Împărat.

Nu l-ai găsit unde credeai că este,

Nu l-ai găsit cu-adevărat în vreo poveste.

Nu l-ai găsit în club şi nici în discotecă,

Nu l-ai găsit în băuturi, ţigări şi nici într-o ruletă

Ce îţi pierdea şi banii strânşi în chetă.

Până şi prietena te-a înşelat,

Şi sufletul tu morţii ţi l-ai dat.

Şi zilele pierdute chiar pe chat,

Şi Messenger, şi net…când l-ai aflat,

Te-au îndrumat pe căi greşite şi pustii,

Când te-întrebai plângând

Tu, Doamne, oare nu mai vii???
M-ai părăsit sau eşti ascuns în vreo pustie,

Sau undeva departe, înspre veşnicie?

Iar când credeai că totul s-a sfârşit,

Ca o făclie-n inim-a venit.

Era Hristos – te aştepta şi încă plin de lacrimi.

Şi te chema uşor…să scapi de patimi.

Tu L-ai găsit acolo unde credeai că nu era,

Dar El era aproape, undeva, şi te-aştepta.

Ai renunţat la droguri, club şi discotecă,

Şi-ai mers încet pe singura potecă

Ce te ducea la viaţa în credinţă

Şi în final, în cer…la biruinţă.

Ai adormit plângând cu bucurie,

Şi ai ajuns uşor la veşnicie…

Doamne, eu Te-nțeleg!

45059

Doamne, eu Te-nțeleg!

E-atât de greu să locuiești în mine!

Îți simt genunchiul apăsând ușor

Când pe obrazu-mi, lacrima de dor,

Tot crește și mai mare, chiar cu Tine.

 

Doamne, eu Te-nțeleg!

E-atâta praf în inima mea veche!

Aș vrea să-l ștergi, chiar Tu să-Ți faci curat

Chiar de mă doare, chiar de-o faci forțat,

Să nu mă lași așa! Te port în mine!

 

Doamne, eu Te-nțeleg!

Că Tu n-ai vrea nicicând să pleci din mine.

Te chem și iar Te-alung din rana mea,

Mi-e dor de Tine chiar când ești în ea.

Ni-i greu la amândoi! Nu mă lăsa!

 

Doamne, eu Te-nțeleg!

Ți-e greu să Te încrezi încă în mine.

Greșesc mereu, chiar de îți cer iertare,

Mi-e inima bolnavă și mă doare,

Sunt om bolnav de toate, asta-s eu!

 

Doamne, eu Te-nțeleg!

Cât Ți-e de greu să mai rămâi în mine.

Te simt plângând în noapte și strigând

Că lacrima-mi și rana-mi te dor tare

Și că le simți exact ca pe-ale Tale.

 

Dar, Doamne, nu-nțeleg

Cum de mai poți veghea încă în mine.

Tot vindeci răni și tot ce-i rău omori

Că-n inima mea frântă, deseori,

Nu mai găsesc decât un strop din Tine.

Recomandare de carte: „România furată” de Sergiu Ciocârlan

Romania-furata-Sergiu-Ciocarlan

   „ROMÂNIA FURATĂnu este o carte, ci un strigăt plin de durere și dragoste. Un urlet care vrea să trezească sufletul din noi, care vrea să ne spună încă o dată cu ce se mănâncă libertatea. Consider că va fi simțit ca o palmă mai ales pe obrazul generației tinere care nu numai că vede în libertate exact opusul ei, ci chiar se încăpățânează să trăiască în aceeași stare de mediocritate și moarte sufletească.

Generația mea este caracterizată de uitare. Uitarea și nepăsarea fac ca tânărul să nu mai știe cine este și de ce se află în viața aceasta. Starea de mulțumire în care ne aflăm nu poate produce decât dezgust. Libertatea nu ține cont de limite geografice, ci de posibilitățile care mai sunt sau nu mai sunt în sufletul fiecăruia dintre noi. În momentul în care am ajuns să vindem tot pentru bani, suntem morți. Niște morți care încă își mai târâie trupurile putrezite de păcat, care încă își caută fericirea în nefericire, în groază. Și da, trăim niște vremuri în care literatura în care nu-ncape Hristos este premiată la cele mai inedite concursuri literare. Trăim într-o societate care a ajuns să aprecieze ponegrirea, care se bucură de noile scandaluri, de multe ori fabricate, din interiorul Bisericii. În liniștea mascată în care trăim auzim un strigăt. E dureros, știu. Însă trebuie să ne trezim, chiar dacă ne doare. Să acceptăm că Europa ne omoară sufletele, iar dacă ne distruge sufletește, nu mai suntem oameni. Să stăm și să cugetăm la lipsa de reacție a majorității noastre, la frica inexplicabilă care s-a sălășluit în sufletele noastre în care, paradoxal, ar trebui să se afle Hristos. Oameni buni, să ne trezim! Unde e Hristos nu există frică! Frica nu înseamnă politețe, iar cei care ne induc ideea că suntem habotnici dacă reacționăm trebuie puși la punct.

Cu nădejdea că veți lăsa acest strigăt să vă pătrundă până în adâncul sufletului, vă propun ca apoi să faceți un exercițiu după care să punem cu toții început bun. Martirii închisorilor comuniste, unii studenți fiind, au mărturisit Adevărul cu prețul vieții lor. Au primit o moarte groaznică din punct de vedere fizic, fiind schinghiuiți până își dădeau duhul. Trăim vremuri asemănătoare, însă noi n-avem curaj să mărturisim, motivându-ne gestul cu idei extrem de banale. Să cugetăm. Dumneavoastră aveți conștiința curată? Ați apărat Adevărul de fiecare dată când vi s-a cerut asta? Ați ieșit să spuneți că Da, fraților! Hristos e Viața, eu nu pot trăi fără El! Sub pretextul bunului simț și al politeței, uneori am tăcut. Iar dintre toți cei vinovați, eu sunt prima.  Din fericire, însă, aveți în mână un strigăt care vă poate trezi. Trebuie doar să-l primiți…

 

Cătălina Dănilă

Cartea poate fi comandată la Sophia

O carte pentru un copil sărac

DSCI6047

Hristos a înviat!

Amintirile frumoase care mi s-au ivit în suflet în timp ce priveam apusul de ieri, m-au făcut să dau startul unui nou proiect, mai concret unei continuări a campaniei pornite cu ceva timp în urmă pentru copilaşii săraci din satul Frenciugi, judeţul Iaşi. Părintele paroh de acolo mă rugase să încerc să adun nişte cărţi, întrucât copilaşii din sat chiar duc lipsă de aşa ceva. Părintele a început acest proiect de ceva timp, deci are deja adunate cărticele.

Vin şi eu în sprijinul lui cu o parte din cărţile bibliotecii mele şi vă îndemn şi pe voi să sprijiniţi această iniţiativă. Ştiu, desigur, că uneori este greu să te desprinzi de cărţi. Însă sunt sigură că există exemplare care nu vă sunt de folos şi stau părăsite în biblioteca personala. Putem începe cu gesturi mici. O carte poate aduce zâmbetul pe chipul unui copil şi asta e un lucru extraordinar. Biblioteca la care vor ajunge donaţiile voastre este parohială, deci se vor putea folosi de ele toţi copilaşii.

Aşadar, pornim o campanie de strângere de cărţi, cu precizarea că nu adun doar scrieri religioase, ci orice fel de carte ce poate fi de folos copiilor sau chiar adolescenţilor. Perioada de desfăşurare este 11.05.2014 – 24.05.2014. Mă puteţi contacta la adresa mea de e-mail ( catalina_danila2000@yahoo.com) sau direct pe site-ul meu (www.catalinadanila.ro). Vă asigur că voi duce personal cărţile acolo şi vă mulţumesc de pe acum pentru sprijin.

Cu nădejde,

Cătălina.

P.S. Fotografia a fost realizată în ultima mea vizită în satul Frenciugi.

Doamne, Te rog nu mă lăsa în pace!

CruceaARasaritInvierea

În lacrimile reci ce nu mai contenesc să cadă din cer, ne scăldăm uneori sufletul murdar de patimile ce ne stăpânesc ființa. Aș merge prin ploaie fără oprire, poate pentru a îmi da șansa să simt materia din mâinile Lui sfinte, să mă atingă și pe mine ceea ce a fost la El cu puțin timp înainte… Uneori, în momentele acelea când ai sufletul zdrobit și-ți simți ochii forțați să imite cerul, ești conștient că numai Dumnezeu te mai poate auzi. Neînțelegerea celor de lângă tine nu este o vină ce poate fi imputată aproapelui, ci este răspunsul lui Hristos la durerile, la rănile tale. Una din marile ispite ale omului contemporan este faptul că el caută înțelegerea și, mai grav, vindecarea, tot la oameni. Atunci când nu alergi la Hristos și vrei neapărat să te ajute mai mult cel de lângă tine decât El, ajungi să suferi. Singurul care nu te va face să suferi și care te va ajuta și iubi chiar și atunci când vei greși va fi Hristos…

El va avea grijă să lucreze și prin oameni. Și ne va trimite oameni buni care ne vor ajuta să mergem mai departe, persoane care ne vor fi alături în momente în care singuri ne-am fi simțit dărâmați. Acei oameni, chiar dacă dintre ei se vor găsi și unii pricinuitori de răni, ne vor ajuta să învățăm cum trebuie să fim. Vor exista însă și oameni care ne vor fi alături mai mult decât ne-am fi așteptat. Ceea ce este foarte important este că ei ne vor fi apropiați sufletului nostru, vor fi prieteni dragi cărora nu vom ști cum să le mulțumim mai bine, mai mult, mai frumos! Ei sunt cei pentru care rugăciunea noastră ar trebui să fie neîncetată, ei sunt cei care vor veni pe ploaie, poate uzi până la piele, să ne șteargă lacrima. Vor face asta nu pentru că nu vor mai avea altceva mai bun de făcut acasă, ci pentru că sufletul lor ne simte sufletul nostru. Au ajuns să aibă acea sensibilitate sufletească ce doar Hristos o poate dărui. Cred că adevăratul creștin, cel care trăiește în Hristos viața de zi cu zi, nu viața de duminică cu duminică, este cel care simte durerea, simte rana aproapelui fără ca acesta să și-o destăinuiască. Pentru că rana sufletească are limbajul ei mut, limbajul lipsei unei iubiri. Rana poate fi închisă doar cu Iubire. Ea nu are nevoie de cuvinte frumoase, nu are nevoie de oameni care să vină și să tot încerce să o vindece; cu cât vor încerca mai mulți, cu atât o vor adânci mai tare, nepricepând ce trebuie să îi facă. Când îți dorești vindecarea cuiva, roagă-te pentru el. Rugăciunea este întotdeauna de folos. Chemați-L pe Hristos în sufletele celor de lângă voi, pentru că El știe cu siguranță leacul fiecărei răni… Chiar și atunci când vom vrea să fim lăsați în pace de absolut toți oamenii din jur, să-L rugăm pe El să nu ne lase în pace. Să ne ispitească și să ne arate cum suntem și ce trebuie să mai lucrăm la sufletul nostru pentru a ne putea mântui. Părăsirea lui Dumnezeu este cea mai dureroasă. Depărtarea de El este istovitoare, este cumplită. Acela e unul din acele momente când îți dai din nou seama că scopul tău în viață nu e pălăvrăgeala. Cred că a venit momentul în care trebuie să ne dăm seama că nu avem timp de pierdut făcând lucruri nefolositoare. Timpul trece repede și nu mai poate fi întors înapoi, și tocmai acesta pare să fie unul din motivele pentru care nu ne permitem să irosim timpul prețios pe care ni l-a dăruit Dumnezeu. Este absolut necesar să ni-l folosim cu mare luare-aminte, păstrându-ne viu în suflet faptul că azi suntem, însă mâine e posibil să nu mai fim aici… Vom ajunge în fața Mântuitorului și-I vom vorbi dacă vom avea îndrăzneală. Aș vrea ca atunci când vom ajunge acolo să nu fie nevoie de îndrăzneală. Prietenii buni comunică și se ajută fără să se gândească la îndrăzneală. E o normalitate în toate gesturile lor. Tocmai de această normalitate avem nevoie și atunci când vom ajunge în fața Lui, atunci când vom putea să-I spunem cu lacrimi în ochi: Doamne, eu sunt cel care Te-a rugat toată viața să nu-l lași în pace. Eu sunt cel căruia i-ai vindecat rănile, eu sunt cel căruia i-ai șters lacrimile, eu sunt cel pe care l-ai purtat în brațe atunci când nu a mai putut nici merge, dar nici sta pe loc. Eu sunt cel care Ți-a dus dorul o viață întreagă și care acum Te-a găsit…