februarie, 2014

now browsing by month

 

Casa de la Petrodava, de C.V.Gheorghiu

petrodava

Acum câțiva ani a ajuns la mine, printr-o întâmplare neîntâmplătoare, romanul Casa de la Petrodava, a lui Virgil Gheorghiu. Din pură curiozitate de om ce avea să pășească în următoarele luni în domeniul scriitoricesc, l-am deschis. Un roman bun, la prima vedere. O simplă poveste, la prima vedere. La a doua vedere însă, romanul acesta avea să lase urme adânci în sufletul meu… Așadar, povestea era una simplă, însă autorul a vrut să fie la un moment dat, atât de simplă și ciudată, încât începusem să mă razvrătesc la unele pasaje…

Romanul Casa de la Petrodava nu este o opera de ficţiune, ci mai degrabă o cronică a lumii din care vin. Aceste cuvinte îi apartin autorului acestui roman, Virgil Gheorghiu, fiu de preot şi preot la rândul său.

Casa de la Petrodava prezintă povestea familiei Roca de lângă Petrodava, o familie cu stare ce păstra din generaţie în generaţie pasiunea pentru cai. Incipitul o prezintă pe tânăra domniţă a familiei, Roxana Roca, care este cerută în căsătorie de învăţătorul din sat, Lucian Apostol. Tatăl fetei îl pusese pe acest tânăr să aştepte ani la rând, însă văzâdu-i răbdarea, se hotărâse să dea mâna fiicei sale. Întrebată apoi Roxana dacă este de acord să se mărite, aceasta aduce fel de fel de argumente ciudate, cel central referindu-se la faptul că învăţătorul este om de la câmpie, mai slab, şi că nu se va putea acomoda vieţii de munte, care este o viaţă dură. Dupa mari rugăminţi din partea tânărului învăţător, Roxana cade la înţelegere, însă îi pune o singură condiţie: să-i fie fidel întreaga viaţă. Aşa se face că cei doi ajung să se căsătorească, să aibă un copil – pe Stela şi, la început, să aibă o frumoasă viaţă de familie. Treburile însă se degradează pe parcursul acţiunii, iar Roxana, cu ajutorul cailor pe care aceasta îi înţelegea foarte bine după cum se comportau, îşi dă seama într-un final că soţul ei o înşeală. Punctul culminant al acţiunii este unul extrem de crud, deoarece Roxana, în noaptea în care soţul ei are un accident şi ajunge cu greu până în faţa uşii, ia hotărârea de a nu îi deschide şi îl lasă să moară îngheţat, dat fiind că acţiunea se petrecea în mijlocul iernii. Lucian Apostol este înmormântat în cimitirul mănăstirii Neamţ, iar pe crucea sa este scris numele lui şi menţiunea cel ce a fost omorât de caii săi. Viaţa Roxanei va merge în continuare, însă va începe Primul Război Mondial, moment în care ea împreună cu fiica sa, Stela, se vor retrage la o mănăstire din munţi. La rugăminţile neîncetate ale celui care avea grijă de caii familiei, Panteliomon Haiducu, ai cărui strămoşi lucraseră generaţie de generaţie îngrijind caii familiei Roca, şi ale preotului lor duhovnic, preot în satul în care aceştia locuiau, Roxana acceptă să coboare împreună cu fiica sa şi să facă cunoştinţă cu prinţul rus care le ocupaseră moşia şi care îşi exprimase dorinţa de a le cunoaste după ce le văzuseră pictate pe un perete al bisericii din sat, a cărei ctitore erau. În acel moment vor face cunoştinţă cu prinţul, care îi va cere mâna Stelei. Cei doi se căsătoresc şi pleacă la familia prinţului, în Rusia, însă în apropiere de Iasi sunt atacaţi de un grup de bolşevici, atac din care prinţul şi Pantelimon ies gravi răniţi, însă Roxana reuşeşte să scape din mâinile atacatorilor şi să se întoarcaă la Spitalul Militar din Iasi, cu toate că trăsura era aproape dezmembrată. Lui Pantelimon îi este amputat un picior, însă prinţul moare din cauza rănilor grave. Stela se întoarce împreună cu Haiduc la Petrodava, unde va rămâne până va primi o scrisoare de la mama prinţului, prin care i se aduc mulţumiri pentru că a încercat să îl salveze pe prinţ, ea fiind recunoscută ca erou de război, şi prin care i se propune să meargă să stea o perioadă la familia prinţului. Aceasta acceptă şi stă alături de mama prinţului o perioadă, până când aceasta moare, moment în care va afla că familia răposatului soţ nu avea o avere colosală, ci că de fapt mama prinţului cheltuise tot în timpul vieţii. Stela se întoarce în Bucureşti, unde va rămâne o seară în care este invitată la un dineu ca erou de război, alături de oficialităţi ale Armatei Române. Acolo îl va întâlni pe locotenentul Mihail care renunţase la armată din cauza unei boli care fusese tratată, însă din cauza căreia nu vroia să se mai întoarcă. Purtând numeroase discuţii cu el, Stela îşi dă seama că au foarte multe în comun, şi hotărăsc să plece împreună la Petrodava. Locotenenul face însă o vizită la cel mai cunoscut medic al Armatei, pe care îl întreabă dacă este sigur că o anume infecţie din sânge nu va mai reveni, având în vedere faptul că vroia să se însoare. Acesta îl asigură că nu, şi îi propune să îşi facă analizele periodic la Iaşi, şi pentru rezultate să le trimită la Bucuresti. Cei doi ajung la Petrodava unde se căsătoresc, şi în acest caz Stela cerându-i soţului un singur lucru: fidelitatea. După o perioadă fericită, Stela îl bănuieşte că o înşeală, asta din cauza plecărilor dese şi misterioase. Aceasta pune să fie urmărit, şi ajunge până la urmă să ia hotărârea de a-l trimite la Socola, deoarece prezenta semne de nebunie. Medicul de la Socola poartă o discutie traumatizantă cu Roxana, în care îi comunică că soţul său mergea la Iaşi pentru a-şi face analize, încercând să o protejeze pe ea de această problemă. Acesta avea o infecţie care îi provocase nebunia, însă din păcate fusese afectat şi ea, dar şi copilul din pântecele ei, căci ea era însărcinată. Şi îi propune, pentru a scăpa măcar ea de virus, să vină a doua zi şi să avorteze copilul. Aceasta admite că va veni a doua zi, se întoarce acasă şi îi povesteşte mamei sale totul, argumentâdu-şi viitorul gest ca pe unul normal şi necesar în acelaşi timp, deoarece ea este singurul loc demn pentru odihna copilului său. Ea găseşte de fapt sinuciderea ca pe singurul lucru bun pe care îl mai poate face…

.

Notă: Am vrut să arunc cartea. Am vrut să o ard. Sufletul meu de scriitor îmi spunea că opera aceasta e o greșeală. Că un scriitor ortodox nu poate scrie asta. Și am început să meditez foarte mult, să mă interesez și să văd cum stau lucrurile cu adevărat. Reușisem să accept că învățătorul a fost lăsat să moară, dar nu am putut accepta și că o mamă își poate lăsa fiica să se sinucidă, încercând să se mintă singură că de fapt aceea era unica șansă. Atunci am luat hotărârea de a merge direct în cimitirul mănăstirii Neamț. Însă pentru că timpul nu îmi permitea, un bun prieten s-a oferit să facă asta în locul meu. Eu simțeam că mormântul e acolo, însă cel care a mers, nu l-a găsit. Am mers și eu, la câteva luni diferență. Nu l-am găsit, însă sunt multe morminte vechi, în care probabil că se odihnește și trupul acestui om.

Simt ca e acolo, știu că e acolo. Și mai știu și că, dacă nu e acolo, Virgil Gheorghiu a reușit să mă facă să cred în existența inexistenței. Ce își poate dori un autor mai mult? La rândul meu scriitoare, acum îi înțeleg mai bine tactica. A picurat în acest roman lacrimi, zâmbete, rugăciune și răzvrătire. Le-a pus acolo pe toate și ni le-a dăruit nouă. Încercați să pătrundeți romanul cu ochii sufletului și să-i vedeți esența tare a unei povești tainice, de vis…  Sunt sigură că nu veţi putea regreta, însă vă veţi putea folosi de poveste pentru a fi siguri că nu veţi face aceleaşi greşeli. Ce cred eu că le-a lipsit acelor personaje? E clar: duhovnicul…

Cuviosul schimonah Iosif (1928-2004) descoperit cu moaşte întregi la Rădeni, judeţul Neamt

dsci3244

 

Sfinţii au fost dintotdeauna văzuţi de oamenii simpli, ca prieteni ai lui Dumnezeu. Cui te poţi adresa cu mai mare încredere, într-o oarecare durere, decât unui prieten apropiat de-al Domnului ? Viaţa acestor oameni care au ajuns la sfinţenie a fost de cele mai multe ori asemănătoare cu cea pe care noi înşine o trăim : plină de păcate, de căderi şi de lacrimi de durere. Însă ceea ce a făcut diferenţa dintre omul păcătos şi sfântul cuvios a fost pocăinţa. Nu pocăinţa îndelungată ca timp, ci adâncă ca trăire. Chiar şi clipa, minutul sincer de pocăinţă, a făcut de multe ori ca omul păcătos să devină un sfânt iubit de Dumnezeu. Viaţa plină de păcate şi neputinţe ale sfinţilor trebuie să ne fie mijloc de întărire, şi nicidecum unul de îndoire. Faptul că un sfânt a trecut prin ce am trecut şi noi, sau şi mai concret : a avut păcate pe care şi noi le avem, ne face să ne apropiem sufleteşte foarte mult de ei. Priviţi la neputinţele sfinţilor şi minunaţi-vă cât de tare s-au ridicat spre sfinţenie! Ce poate fi mai de folos unui creştin ortodox în căutare de dovezi palpabile, decât un sfânt descoperit în zilele noastre, neputrezit după atâţia ani de la îngropare ?
Sfântul despre care vorbim este unul încă viu. Este încă viu, pentru că încă ne ajută. Este încă viu, pentru că se roagă pentru noi. Este încă viu, pentru că Dumnezeu a rânduit cu el o minune. O minune pe care o putem vedea cu ochiul liber… Acum e prieten de nădejde în ceruri, iar bucuria creştinilor ar trebui să fie imensă tocmai pentru că apariţia unui nou sfânt este o nouă treaptă pe care noi putem să o urcăm în drumul spre mântuire, în drumul spre Dumnezeu.
Ioan după numele de botez, se naşte pe data de 25 ianuarie 1928 în comuna Păstrăveni, satul Rădeni. Tatăl său, Zaharia Andrei era născut în Rădenii de Sus, iar mama sa, Pelin Elena, era născută în Boureni. Prin voia lui Dumnezeu, Ioan va rămâne orfan de mamă la doar 14 ani, dar la scurt timp tatăl său se va recăsători cu o femeie din satul Urecheni, pe  nume Elena, care va avea cu tatăl lui Ioan o fiică, pe nume Maria. Mama vitregă nu-l iubea pe tânărul Ioan, astfel că îi va face foarte multe probleme de-a lungul timpului. Aceasta fura mâncare şi ducea la rudele sale, dând vina pe Ioan pentru toate relele. Se spune că există suspiciuni cu privire la moartea mamei naturale a lui Ioan, mai exact cum că aceasta ar fi fost otrăvită de Elena, mama vitregă a acestuia. Odată, atât de tare s-a amărât de ceea ce era acuzat, încât s-a rugat să mănânce viermii toată carnea din casă, lucru care s-a şi întâmplat. Răutatea acestei femei a ajuns până la a-l pune pe tatăl lui Ioan să-şi omoare propriul fiu, care făcând ascultare, ar fi pus capul pe trunchi, pentru a fi decapitat. Smerenia acestuia avea însă să-l salveze de la moartea mucenicească, ce putea fi întocmai cu a fiilor marelui domnitor şi sfânt, Constantin Brâncoveanu. Recăsătoria tatălui va fi motivul pentru care tânărul Ioan va avea de suferit ani întregi, ani de suferinţă care l-au ajutat să ajungă să se sfinţească.
Cele 7 clase primare, foarte multe pentru acea perioadă, le face în satul Rădeni. Fiind un copil sârguincios la carte, ascultător de părinţi, Ioan s-a îndeletnicit cu munca câmpului şi cu creşterea animalelor încă de mic. Din tinereţe va cânta la strana de la biserica satului. Însă nu doar cu aceasta era învăţat: de mic a iubit Biserica şi rugăciunea, iar prezenţa lui acolo va lăsa urme adânci în sufletul său, dorul Mântuitorului păstrându-l în inimă până la trecerea la cele veşnice.
La doar 15 ani este logodit cu o tânără din sat, însă logodna va fi ruptă în momentul în care viitoarea soţie este prinsă păcătuind cu altcineva. Astfel, se va căsători puţin mai târziu cu roaba lui Dumnezeu Eleonora. La scurt timp după căsătorie avea să plece în armată, dar până la plecarea sa i se născuseră deja două fete, iar în timpului stagiului militar încă un baiat.  În armată îşi vindea raţia de pâine pentru a trimite acasă banii, la copii. Din cei 8 copii pe care îi are, 2 mor până la 40 de zile de la naştere, iar ceilalţi 6 trăiesc şi acum.
Situaţia materială a tânărului era una destul de bună, însă pământul mult pe care-l deţinea familia acestuia va fi luat mai apoi la colectivizare. Astfel, Ioan va deveni la scurt timp brigadier.
După colectivizare, acesta mergea mai rar la biserică, însă cu toate că nu se găseau în acele timpuri cărţi de rugăciuni, Ioan îşi învăţa copiii multe rugăciuni pe de rost. Îşi creşte copiii în frică de Dumnezeu şi în dreapta credinţă. Ca brigadier timp de 28 de ani, va avea o viaţă plină de neprevăzut : păcatele au fost cu siguranţă prezente, iar neputinţele de asemenea. Fiind pus de comunişti să facă diverse lucruri, de multe ori oamenii nutreau împotriva lui răutate. Însă el, de câte ori putea, se făcea că nu vede nelegiuirile celorlalţi, care mai furau de la C.A.P pentru a asigura hrana familiei lor.
O femeie din sat avea să dea mărturie mai târziu că Ioan purta mereu o mică Biblie la el, din care citea atunci când timpul îi permitea. Acest fapt este unul deosebit de important, dacă punem în balanţă faptul că pe timpul comuniştilor acest lucru îl putea costa foarte mult, chiar şi închisoarea dacă ar fi aflat securiştii.
Dupa anii 1989 devine consilier la biserica din Rădeni, unde va milita pentru pictarea acestui sfânt locaş, devenind astfel ctitor. Cu timpul, îşi face o bucătărie cu două camere şi un hol unde încearcă să se roage mai mult, întocmai ca într-o mănăstire, cu toate că încă era alături de soţie.
Nu departe de satul Rădeni, în Urecheni, se înfiinţează un schit cu hramul Sfântul Ioan Iacob, unde de multe ori mergea şi robul lui Dumnezeu Ioan, în care se aprinde dorinţa sfântă de a înfiinţa un schit şi în satul natal. După unele ispite, se găsesc nişte donatori în Rădeni, unde va fi înfiinţat schitul. Creştinul Ioan împreună cu alţi doi bătrâni merg şi strâng bani prin satele vecine, pentru ridicarea acestui sfânt locaş. Cu binecuvântarea părintelui mitropolit Daniel, s-au început lucrările. Odată cu ridicarea zidurilor, în sufletul lui Ioan încep să se zidească şi pereţii înţelepciunii dumnezeieşti. Astfel, în suflet îi arde dorinţa de a se face călugar, fapt pentru care merge la părintele Iustin Parvu pentru a cere sfat. Părintele îl întăreşte zicându-i că va da Dumnezeu şi se va face şi el călugar. Odată cu această binecuvântare, Ioan încearcă să facă cele 7 Laude după pravila bisericească, iar cateodată spunea Psalmul 50 de câte 150 de ori, cu metanii, acatiste, paraclise sau alte rugăciuni. Avea o evlavie deosebită pentru slujitorii lui Dumnezeu, pentru preoţi şi pentru tot ceea ce era legat de Sfânta Biserică. Se ierta cu toţi, căindu-se mereu pentru toate păcatele.
Părintele Ioan a fost bolnav toată viaţa, dar din 2003 boala de inimă s-a agravat grabnic, făcând deseori crize. În timpul acesta se gândea unde va merge el fiind aşa de păcătos şi plângea cu amar, fără ca vreunul din copiii săi să ştie, însă nădejdea în Dumnezeu nu îi lipsea niciodată. Fiindu-i spus de către cineva că în iad va ajunge pentru că este cel mai mare păcătos, el a răspuns senin că unde va porunci Stăpânul, acolo va merge : ori în iad, ori în rai. Tot din dorinţa aceasta pentru a pleca curat la Domnul, merge şi la Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul unde face o spovedanie generală.
Dupa ce se întoarce de la această spovedanie, din Iaşi, Ioan îşi doreşte şi mai mult să se facă călugăr, lăsâdu-şi barba să crească şi rugându-se cu metaniile şi rugăciunea inimii. În timpul acestei lucrări sfinte, inima începe să îl doară din ce în ce mai tare. Cu toate că lua medicamente pentru boala sa, acestea nu-l ajutau cu nimic, pentru că durerea din inima sa era, cu siguranţă, pentru păcatele făcute. Dumnezeu rânduieşte astfel pentru ca el să aibă o pocăinţă desăvârşită, chiar dacă din punct de vedere medical lucrurile erau de necrezut.
În anul 2004, fratele Ioan era din ce în ce mai bolnav, aşteptându-şi sfârşitul în fiecare ceas. Cu toate că era conştient că sfârşitul se apropie, nemulţumirea din inima sa nu îl lăsa să fie în pace : nu se făcuse călugăr, dar nădăjduia că Domnul nu-l va trece cu vederea.
De multe ori ruga alţi călugări să-l ia la mănăstire, dar din cauza diverselor împrejurări nu mai ajungea. Dar văzând că nu poate muri în afara mănăstirii, cu toate că făcuse multe atacuri de inimă, este luat şi dus la schitul la care era şi ctitor. Călugărul care avea să-l îngrijească până la moarte avea să depună mărturie mai târziu, pentru a afirma că toată slujirea părintelui a fost o bucurie, fără niciun fel de greutate. Însă ispitele au început, căci cei care erau consideraţi prieteni ai părintelui aveau să se dovedească duşmani de moarte. Aceştia afirmau că mănăstirea trebuie stricată, că s-a spurcat cu venirea unui asemenea ticălos în ea. El auzea de la rudele care veneau la el multe clevetiri omeneşti şi nu se tulbura niciodată, zicând că Dumnezeu să-i ierte, că aşa sunt ei şi că totul se întâmplă pentru păcatele lui, nearătând niciun fel de ură, ţinere de minte a răului sau vreo dorinţă de răzbunare.
Boala începuse să-l chinuie pe bătrânul Ioan din ce în ce mai tare. Asa că s-a hotărât călugărirea sa, luându-se pentru acest lucru binecuvântare verbală de la Preasfinţitul Calinic, nemaifiind timp pentru actele oficiale. După două săptămâni fratele Ioan primeşte schima îngerească şi numele de Iosif. Călugăria a avut loc în paraclisul schitului, după rânduială, fratele Ioan stând întins în semnul Sfintei Cruci înaintea sfântului altar, răspunzând întrebărilor puse după randuiala din Moliftelnic. Cu toate că era foarte bolnav, acesta nu numai că rezistă acestei rânduieli, dar de a doua zi dă semne de însănătoşire : începe să se plimbe prin curtea din mănăstire. Dar starea aceasta nu va dura prea mult, căci după câteva zile cade la pat, făcându-şi canonul de schivnic. Acest canon consta în boala care era din ce în ce mai grea. Povesteşte părintele care l-a ingrijit că perna de sub el se făcea toată apă, avea dureri foarte mari de inimă şi toate mădularele îl chinuiau cumplit.
Văzând starea extrem de proastă de sănătate a părintelui, preotul schitului îi citea rugăciunile de ieşire a sufletului, dar Dumnezeu îl mai ţinea să mai facă canon pe pământ. Se zice că o zi de boală este echivalentă cu un an de zile în care omul este sănătos. Părintele Iosif a fost omul care a mulţumit lui Dumnezeu pe toată  perioada bolii, smerindu-se continuu şi primind totul cu o pocăinţă extraordinară, pe care oamenii zilelor noastre o mai cunosc doar din Pateric.
Într-o zi este împărtăşit cu Sfintele Taine. A doua zi, monahul Iosif îl roagă pe duhovnic să-l împărtăşească din nou, dar el îl sfătuieşte să mai aştepte o vreme. Acesta este momentul în care se întâmplă o minune : în timp ce obştea schitului era în paraclis, la Sfânta Liturghie, în chilia părintelui Iosif apare un Sfânt Înger cu un Potir în mână, care spune Crezul după care îl împărtăşeşte. Acest fapt minunat este povestit de monahul Iosif, duhovnicului său, care îl sfătuieşte să nu mai primească astfel de îngeri, pentru ca nu cumva să fie înşelare diavolească.
În timpul cât stă la pat, îi este făcut şi Sfântul Maslu. Venea duhovnicul la dânsul cât era bolnav şi îl întreba dacă nu cumva a uitat să mărturisească vreun păcat, de nu poate muri, dar el răspundea cu smerenie că nu a uitat niciun pacat, apoi rămânea tăcut şi îngândurat. Părintele care l-a ingrijit spune că înainte de moarte a avut multe vedenii duhovniceşti, deci perioada de boală a fost atât spre folosul său, cât şi spre folosul celor care i-au slujit şi care s-au folosit foarte mult de pe urma sa. Spovedania curată şi căinţa nemăsurată au fost cele care l-au ajutat de-a lungul timpului în drumul spre mântuire. Aşa cum tâlharul de pe cruce s-a mântuit într-o secundă, trebuie să spunem că şi părintele, chiar dacă a fost călugărit cu puţin înainte să moară, a ajuns prieten al Domnului. Păcatele părintelui, prin care şi cele legate de curvie, despre care mulţi vorbesc, sunt de prisos de explicat. Sfinţenia sa însă, nu. Lipsa de viclenie a părintelui şi recunoaşterea în faţa Mântuitorului, la Sfânta Taină a Spovedaniei, a tuturor păcatelor, a făcut ca dânsul să ajungă la sfinţenie. Bucuria din sufletele creştinilor ortodocşi este foarte mare, tocmai când văd că părintele a avut o viaţă plină de păcat, dar s-a sfinţit. Ochiul curat pe toate le vede curate, aceasta este explicaţia pentru cei ce cred că păcatele părintelui sunt impedimente în calea sfinţeniei sale.
În săptămâna ce a urmat după călugărie, părintele s-a rugat mult cu toate că avea dureri mari, poate şi din cauza temperaturii ridicate. După cum el însuşi povestea, într-o seară i s-au arătat trei Îngeri, iar cel din mijloc i-a spus să nu fie supărat, că nu este singur şi că a doua zi va merge cu ei, în Raiul lui Dumnezeu. A fost foarte liniştit până în ultima clipă, deşi suferea mult. Nu cârtea, ci mulţumea lui Dumnezeu  După ce îşi cere iertare de la toată obştea, îi roagă pe toţi să îl pomenească, a suflat greu de trei ori şi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. A adormit in ziua de 7 octombrie 2004, fiind  conştient până în ultima clipă şi împăcat cu sine însuşi, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.
Slujba înmormântării a avut loc pe data de 10 octombrie 2004, unde cei prezenţi depun mărturie că trupul părintelui nu mirosea urât, cu toate că atunci cântarea peste 100 de kg. De reţinut este că pământul în care a fost îngropat părintele a fost unul umed, galben, de pădure.
Cei 7 ani au trecut pe neobservate. În acest timp, călugărul care aprindea candela de la mormântul părintelui spune că atunci când bătea vântul şi nu putea aprinde candela, îi ruga pe monahii adormiţi să le aprindă şi aşa se întâmpla.
În anul 2011, pe data de 7 octombrie, rudele părintelui au avut dorinţa de a-l dezgropa. Se săpa cu dificultate pentru că pământul este foarte greu, de pădure, plin de apă deoarece pânza freatică este aproape de sol: în zona schitului cam la 3 metri, iar în cimitir cam la 1 metru şi jumătate. În timp ce se ajunge la sicriu, în biserică se slujea Sfânta Liturghie, unde preotul slujitor spune că o pace adâncă l-a cuprins în acest timp. Sicriul era putred, nu se făcuse pod deasupra şi de aceea capacul de la sicriu, sub greutatea pământului, i-au strivit faţa. Preotul care-l dezgropa, vazând că e întreg, ia hotărârea de a face slujba de înmormântare înapoi, pentru a îl pune la loc. Stareţul însă spune să fie lăsat afară, pentru ca ceilalţi călugări să se roage, iar episcopul să-i citească slujba de dezlegare., iar de este sfânt să se folosească lumea de el. A fost spălat cu vin alb, pentru a îndepărta pământul ce era lipit de trupul său. În acest timp, este anunţat părintele Iustin de la Petru Vodă, care la rândul său informează mitropolia. De reţinut faptul că bahna în care a fost înmormântat a avut un miros ciudat, care i-a facut pe unii să îşi schimbe părerea cu privire la sfinţenia părintelui. Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul de la Iaşi va face toată slujba parastasului, dupa care monahul Iosif este băgat din nou în groapă, dar nu ca la început. Băieţii părintelui zidesc în interior cu câţiva bolţari, iar deasupra şi pe margini toarnă placă de ciment. Astfel, este coborat în groapă, iar deasupra este pus nailon şi pământ. Însă, după aceasta încep frământările din sufletele vieţuitorilor schitului, iar stareţul mănăstirii simte o prezenţă nevăzută în cameră, care nu îl mai lasă să se odihnească. Atunci se ia decizia să i se facă o încăpere de lemn, unde să fie mutat. Se finalizează lucrarea şi când se dă pământul la o parte din nou, se scot şi hainele cu care fuseseră îmbrăcat la prima dezgropare, care deja începuseră să mucegăiască.
S-a făcut o încăpere de lemn şi s-a pus sicriul acolo, crezându-se că în contact cu aerul va putrezi repede. Timpul trece, oamenii vin pe la schit şi se minunează pe zi ce trece de sfinţenia părintelui. Mirosul ciudat prezent la început, imediat după scoaterea din mormânt, a dispărut cu totul. Monahul emană acum un miros plăcut, fiind cu totul uscat.
Credincioşii vin în cotinuare şi se închină în faţa părintelui. Cei care îi hulesc numele nu fac altceva decât să îl ridice în sufletele celor care nu au nevoie de mărturii verbale sau scrise, ci pur si simplu simt că părintele este în cetele sfinţilor. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29)! Iar acum, fericiţi cei care nu se îndoiesc de sfinţenia părintelui şi care se încred în iconomia lui Dumnezeu. Pacea din schitul unde cuviosul Iosif este acum, nu poate fi întâlnită decât în preajma unui mare sfânt al Bisericii noastre ! Mărturiile celor care s-au închinat aici pot fi citite. Sunt oameni care au crezut de la început, dar sunt şi care au venit cu îndoială să îl privească pe părintele. Însă, dincolo de toate acestea, sfinţenia părintelui trebuie înţeleasă prin faptul că nu a putrezit, prin mirosul plăcut, prin pacea pe care o emană şi prin ajutorul oferit atunci când credincioşii i se roagă.
Sfinte Părinte Iosif, cel ce lumea ai biruit şi în braţele Domnului sufletul ţi-ai dat, ajută-ne pe noi păcătoşii !

Mărturie

O fărâmă de Cer…

Am mers cu o curiozitate imensă la schitul Rădeni, atât din dorinţa proprie cât şi din dorinţa celor care aveau încredere că ceea ce le voi povesti apoi, va fi adevărat. Am ajuns greu la schit, după mai multe ispite. Nu ma îndoisem de faptul că părintele este sfânt, deoarece deja mă interesasem şi aflasem ca se facuseră rugăciunile de dezlegare şi că nu se întamplase nimic de atunci. Am mers cu o oarecare temere, aceeaşi pe care am avut-o şi când am mers pentru prima dată să ma închin la părintele Ilie Lăcătuşu, însă şi aici s-a întâmplat ca şi la Bucureşti. Din cauza faptului că am trecut prin nişte experienţe mai puţin fericite, mă stăpâneşte încă de când eram mică o frică enormă atunci când sunt în prezenţa unui om trecut la cele veşnice. Şi la cuviosul Iosif, dar şi la părintele Ilie, în locul unei temeri îngrozitoare, am simţit o pace sufletească de neegalat. Am intrat în biserica schitului Rădeni şi m-am închinat, sărutând una din mâinile monahului. Stând în continuare în biserică şi purtând o discuţie cu părintele Pamvo, am simţit pe toată durata şederii o bucurie sufletească tainică, dar şi o prezenţă inexplicabilă pe buzele mele a ceva…ce nu poate fi denumit. Din momentul în care mi-am atins buzele de mâna cuviosului mi-a rămas ceva ce doar eu puteam simţi, ceva ce nu se putea vedea. Am rămas cu această senzaţie şi după ce am părăsit mănăstirea, şi chiar câteva ore mai târziu. Faptul că am ajuns şi m-am închinat la acest sfânt călugăr m-a bucurat mult din punct de vedere duhovnicesc, căci nimic nu poate fi mai de folos decât o clipă în care efectiv poţi gusta o fărâmă din bucuria revederii lui Dumnezeu. Exact asta am simţit: a fost ca şi cum Dumnezeu mi-ar fi pus pe buze si în inimă duhul păcii şi al iubirii. De asemenea, trebuie să precizez că nu am avut nicio amintire neplăcută după ce am ajuns acasă, aşa cum se întâmpla atunci când vedeam vreun mort în timpul zilei. Am fost cuprinsă toată ziua de o bucurie duhovnicească extraordinară, ce nu poate fi explicată în cuvinte.
Consider, ca de fiecare dată, că a venit momentul în care este absolut necesar să ne închinăm sfinţilor care sunt aproape de noi. Îndoindu-ne de sfinţenia unui om primit în cetele sfinţilor de Dumnezeu, nu facem altceva decât să ne îndoim de Însuşi Dumnezeu. Nu putem nega ceea ce vedem cu ochii sufletului, deci cu atât mai puţin ceea ce vedem cu ochii trupului. Suntem datori faţă de Dumnezeu în ceea ce priveşte proslăvirea acestor sfinţi, iar nepăsarea ne va costa. Preţul acesteia stă tocmai în modul nostru de a privi viaţa. Mie mi-a fost demonstrat că sfinţi încă sunt şi în zilele noastre, chiar dacă noi tindem să spunem că trăim vremuri în care nu mai există nimic bun. Greşit! Total greşit! Sfinţii au fost şi acum o mie de ani, şi acum o sută de ani, şi acum zece ani, dar şi acum. Întotdeauna vor exista oameni credincioşi care îşi vor sfinţi viaţa. Că noi nu suntem mereu capabili să vedem viaţa sfântă a celui de lângă noi şi că suntem tentaţi să îi judecăm pe toţi după măsura omenească, este adevărat. Atunci când noi vom fi în stare să înţelegem că sfinţii au fost păcătoşi, dar s-au pocăit, cu siguranţă Dumnezeu ne va descoperi şi mai multe. Însă, din păcate, se pare că majoritatea creştinilor tind iniţial spre a se îndoi şi nu spre a proslăvi. Ori, lucrul acesta nu ne ajută deloc nici pe plan individual, şi cu atât mai puţin pe plan colectiv. Biserica lui Hristos are nevoie în continuare de sfinţi, de cuvioşi, de mucenici. Atenţie! Dacă vreodată se va descoperi un sfânt care v-a fost vecin, nu înseamnă că trebuie să vă îndoiţi. Sfinţenia nu se calculează în numărul de km distanţă între dvs. şi el.
Sfinţii încă lucrează în lume, dar cel mai important este că lucrează în inima noastră pătimaşă. Să le cerem astfel ajutorul spunând din adâncul sufletului: Sfinţilor din toate timpurile, ajutaţi-ne şi pe noi în drumul spre mântuire.

Cătălina Dănilă

Articolu publicat pe data de 21 iulie 2012 pe www.ecatherine.wordpress.com

„Trecut, prezent şi viitor” scrisoare publicată în revista “Lumina satului” din Tulcea

book on lawn

Hristos a înviat!

M-am hotărât să vă scriu  repede, tocmai pentru că acesta este unul din lucrurile pe care eu le fac în majoritatea timpului. Însă motivul de bază nu este acesta, ci tocmai faptul că setea de a mărturisi şi implicit setea de a primi cuvânt de folos, este din ce în ce mai mare în rândul tinerilor. Or, bucuria mea este mare acum, când văd că tinerii aleargă în căutarea Adevărului şi că atunci când Îl găsesc, se bucură şi se hrănesc din El.
Întotdeauna am simţit nevoia de a le spune şi celorlalţi necazurile şi bucuriile mele. Am vrut mereu ca şi cei din jur să afle atunci când pe obrajii mei curgeau fără încetare lacrimi, dar şi atunci când pe buzele mele se aşternea un zâmbet larg. Lucrul acesta m-a ajutat într-o oarecare măsură, mai ales atunci când, trecând prin perioade grele, am reuşit să comunic foarte uşor cu cei din jur.  Cred că e important să aveţi curaj să vorbiţi, să vă împărtăşiţi unul altuia stările, pentru ca mai apoi să puteţi învăţa unul de la altul. Nu mergeţi mereu ţinând capul în pământ, ci doar atunci când situaţia cere acest lucru. Ochii voştri, de tineri binecuvântaţi de Dumnezeu, să privească mereu spre înaltul cerului şi să guste mereu din veşnica sa frumuseţe. Zâmbetul vostru să fie alinare pentru cel cu lacrimi pe faţă, iar lacrima voastră să fie înduioşare pentru cel cu zâmbet fals.  Îmbrăţişarea voastră să cuprindă necazurile celor din jur, căci atunci când acest lucru se va întâmpla sufletul vostru se va înălţa. Bucuraţi-vă toţi de perioada copilăriei, aveţi mare grijă de perioada adolescenţei! Sunt lucruri foarte mici care valorează foarte mult în aceste clipe. De sunteţi în clasele primare, gimnaziale sau liceale, nu uitaţi că nu totul stă în studiu. Diferenţa dintre omul credincios şi omul necredincios nu stă în gradul lui de cultură, ci în înţelepciunea lui. Tocmai atunci când vom deprinde înţelepciunea duhovnicească vom putea progresa mai mult în celelalte domenii. Accentul pus pe rugăciune în perioada şcolii trebuie să fie imens, tocmai pentru că sufletul nostru, destrămat uneori de mulţimea păcatelor, simte nevoia unei uşurări. Spovedania va fi cea care, întotdeauna vă va uşura atât de mult, încât ridicându-vă din faţa preotului duhovnic, veţi simţi cum e să puteţi zbura. Sfânta Împărtăşanie va fi cea care vă va da din nou puterea de a merge mai departe. Nu vă depărtaţi de ele, ci căutaţi-le cât mai des. Ele sunt cele care fac diferenţa dintre viaţa de elev liniştită, şi viaţa de elev zbuciumată.
În timpurile acestea, când toţi oamenii se plâng de viaţa pe care o trăiesc, trebuie ca noi, toţi tinerii, să ne bucurăm de ea. Frica imensă de criza financiară a avut, din păcate, un rol hotărâtor în viaţa românilor. Însă voi sunteţi de părere că atunci când omul îşi pleacă genunchii la rugăciune, Dumnezeu îl părăseşte exact atunci când are nevoie? Atunci când suntem cu lacrimi pe faţă şi cu sufletul încărcat de atât necaz, Dumnezeu ne va întoarce spatele? Nu, nici pe departe! Dumnezeu tocmai asta aşteaptă de la noi: rugăciune. Dacă noi nu ne vom obişnui să cerem ceea ce avem nevoie, nici Dumnezeu nu se va putea obişnui să ne dea. Ca la cel mai bun Prieten, a venit momentul să alergăm la Hristos şi să-I spunem: Doamne, acestea sunt necazurile mele, însă eu în Tine nădăjduiesc!
Apoi, cu multă luare-aminte, ajungând la momentul în care iubirea vă va cufunda în mrejele ei, sa nu uitaţi că trebuie să vă rugaţi. Cel care ştie perfect ce avem nevoie ne priveşte tainic, chiar dacă noi nu avem puterea să Îl vedem. Aveţi grijă pe cine iubiţi, şi nu vă puneţi niciodată încrederea totală în oameni. Atunci când plângem pentru că am pierdut persoana iubită, plângem pentru că nu am ştiut cum şi pe cine să iubim. Atunci când nu reuşim să ne mai revenim după o astfel de perioadă, nu am făcut altceva decât să iubim o anumită persoană mai mult decât pe Dumnezeu. Şi El ne spune destul de clar că cine iubeşte pe altcineva mai mult decât pe El, nu este vrednic de El. Oricum, atunci când ne putem încrederea în oameni, vom avea de suferit. Fiecare persoană are neputinţele ei, care de cele mai multe ne rănesc tocmai din cauză că nu ştim nici să iubim, nici să iertăm. Nu trebuie să avem aşteptări prea mari de la cel de lângă noi şi trebuie să vedem în primul rând cum arată sufletul său. Asta nu înseamnă însă să nu avem deloc aşteptări de la omul de lângă noi. Este necesar să fim foarte serioşi în anumite privinţe, dar să nu cerem de la cel de lângă noi mai mult decât ne cerem nouă înşine. Trupul va fi frumos zece ani sau mai mult, însă sufletul, cu ajutorul lui Dumnezeu, va rămâne ori la fel, ori va deveni mai frumos. Aşadar, e necesar să aveţi grijă pe cine luaţi de mână, iar mai apoi să aveţi grijă să nu îl răniţi sau să nu o răniţi pe cea de lângă voi. Important e şi ca, atunci când consideraţi că nu merită să mai staţi alături de o anumită persoană, să aveţi puterea de a pune punct. Deasupra tuturor acestor lucruri, trebuie să stea voia lui Dumnezeu.  Nu uitaţi că, la început de relaţie, trebuie să fiţi siguri că nu faceţi acest pas din plictiseală, ci din dorinţa unui viitor comun. Să aveţi încredere că veţi întâlni persoana alături de care să trăiţi, însă trebuie să vă rugaţi mult pentru asta…
Viitorul vă aşteaptă cu bune şi cu mai puţin bune. Priviţi lucrurile cu ochi de copil, dar cu maturitate. Pe toţi ne aşteaptă Dumnezeu, pe toţi doreşte să ne protejeze. Atât de important este pasul pe care-l veţi face atunci când veţi termina liceul! Facultatea şi cel mai probabil, imediat după aceea, familia, va reuşi să formeze un adevărat om. Şi cum acest lucru nu este foarte uşor, din nou ajungem la rugăciune. Orice problemă, fie ea din timpul liceului, din timpul facultăţii sau din timpul vieţii de familie se va putea rezolva cu ajutorul rugăciunii. Încercaţi să nu uitaţi niciodată acest lucru şi să îl folosiţi cât mai des. De asemenea, cititul să vă fie un obicei zilnic. El va fi, alături de rugăciune, cel care vă va ajuta enorm de-a lungul timpului, căci va putea să vă arate Calea, Adevărul şi Viaţa. Au apărut nenumărate cărţi scrise pentru tineri, aşa că, faţă de generaţiile trecute, nu ne putem plânge că nu avem ce să citim.
Apreciaţi-vă profesorii şi iubiţi-vă părinţii. Nu uitaţi că ei sunt cei care au o experienţă de viaţă mai mare decât a voastră şi încercaţi să le respectaţi sfaturile. Dincolo de ei, un duhovnic ar fi cel care ar şti să vă împace cu voi, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Căutaţi încă de acum un duhovnic, pentru că el va reuşi să vă modeleze cu ajutorul rugăciunii şi sfaturilor ceea ce înnobilează omul: sufletul. Duhovnicul va reuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă ajute să mergeţi pe drumul mântuirii cu mai multă putere, credinţă şi nădejde.
Acum, chiar acum, să ne propunem cu toţii un nou început: să iubim mai curat, să zâmbim mai des, să plângem spre curăţire, să ne bucurăm cu toţii şi să privim mai des spre Cer. Pământul e sub picioarele noastre, deci…să-l simţim. Să nu uităm că acolo vom ajunge, dar să stăruim cu privirea spre Cer. Oare acum cum arată? După ploaia ce a împrospătat pădurea şi copacii albi de atâta floare, a urmat o rază de soare, apoi un curcubeu. Chiar acum, privind pe fereastră, vă scriu gândindu-mă la voi şi punând pe hârtie un strop dintr-un curcubeu, un zâmbet, o lacrimă şi o crâmpeie de rugăciune. Toate să vă înalţe sufletul, toate să vă ducă mai aproape de Viaţă!

De la mine, de la cea care s-a gândit cu bucurie la voi,

de la Cătălina

Articol publicat pe data de 15 mai 2012 pe www.ecatherine.wordpress.com

Cărbuni de aprins inimi stinse

cer

Am luat Cerul în mână şi apoi am plâns. De fapt am iubit Cerul mai mult decât orice altceva din lumea aceasta trecătoare. Duhovnicul meu, bătrânul avvă ce  trăieşte de mic copil în mănăstirea din inima pădurii, mi-a spus de nenumărate ori ce trebuie sa fac. Chiar în micuţa lui chilie am luat parte la o tămăduire minunată: lacrima lui izvorâtă din pocăinţa desăvârşită mi-a atins o rană trupească şi sufletească în acelaşi timp. După ce mă împărtăşisem, am păţit ceea de care m-am ferit cel mai mult: m-am ars. M-am ars din cauza nevredniciei mele, şi durerea cea mare a fost nu pentru că aveam o rană destul de mare la mâna dreaptă, ci pentru că eram conştient că nu fusesem pregătită să-l primesc pe Hristos în inima mea. Părintele, săracul meu părinte, nu mai putea să se oprească din plâns, atunci când una din lacrimile lui a căzut chiar pe rana mea. Mi-a dispărut durerea, mi-a dispărut teama şi suferinţa, şi mi-a coborât în inimă duhul iubirii, păcii şi blândeţii. Am învăţat că nu poţi să-ţi simţi inima aprinsă dacă mai înainte nu a fost stinsă, aşa cum nu poţi spune că iubeşti dacă nu ai avut momente de ură în toată viaţa ta. Radu Gyr spunea că: De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină, iar eu spun că de n-aş fi ars, n-aş fi fost botezată cu apa cea vindecătoare, n-aş fi fost acum om, şi n-aş fi putut să simt că cel care mă îndruma pe cărarea îngustă a mântuirii este un cărbune aprins. În cele mai grele momente din viaţă, atunci când inima-mi îngheţată striga necontenit după ajutor, atunci când sufletul deja încetase să mai simtă ceva, am alergat către cărbunele aprins ce mă ducea din nou cu gândul şi simţirea către El, către Cel pe care încetasem să-l mai rog să mă mai ajute. Indiferenţa ce, de foarte multe ori, se instalează în sufletele contemporanilor noştri, nu poate fi risipită dacă nu există foc. Aşa cum nici eu n-aş fi fost încălzită dacă nu aş fi găsit focul cel de viaţă dătător, aşa şi prietenii mei, prietenii dumneavoastră, nu vor simţi că trăiesc această viaţă cu un scop, decât atunci când vor simţi Focul. Şi cred cu mare siguranţă că există un important şi unic cărbune pământesc, ce ne poate nu numai ajuta, ci chiar înălţa către o lume mai bună, mai dreaptă, mai frumoasă, mai pentru noi. Făpturi ale lui Dumnezeu suntem, după cele dumnezeieşti umblăm, şi spre cele cereşti ne înălţăm, dar multe din tainele acestei lumi încă nu le cunoaştem! Cum de soarele răsare, cum de luna aţipeşte, cum de steaua ne veghează şi iubirea ne păzeşte….N-am putut atinge cerul, n-am putut iubi pământul, însă Cerul l-am iubit şi pământul din care am fost creaţi, şi în care o singură dată, dar cu o mare însemnătate, vom ajunge, l-am atins. Atunci când vom deveni şi noi, la rândul nostru, cărbuni ai Mirelui Hristos, atunci când şi noi vom putea aprinde inimile stinse ce plâng cu noi, lângă noi sau pentru noi, atunci vom lăsa mireasma cărbunelui cu tămâie proaspătă să înmiresmeze cerul şi pământul, marea şi toate cele dintru ea… Ce-ar fi de n-am spera la un astfel de început? Am sfârşi începând Viaţa, aşa cum este şi normal, însă cu lacrimi în loc de zâmbet, cu durere în loc de bucurie, cu vis în loc de realitate…Dar noi, oameni cu chipuri de îngeri de lumină, cu trup de pământ cu iz de primăvară şi cu speranţe de mântuire atât de mari, vrem atât de multe de la Viaţă! Şi pentru că noi vrem, Domnul ne dă şi ne veghează tainic, la vreme de pocăinţă, sperând ca inimile noastre să nu se mai stingă, ci să ardă necontenit şi-n viaţa aceasta, şi-n cea viitoare, înmiresmându-ne sufletul spre iubirea şi jertfa Fiului Său şi Mântuitorului nostru, acum şi în vecii vecilor, AMIN.

 

Publicat pe 10 aprilie 2012

Scrisoare către Dumnezeu

dsci2019

 

Doamne, Dumnezeul inimii mele,

Plâng. Plâng de câteva zile și simt cum toată ființa mea se pierde între trecut și viitor, fără nicio urmă de regret. Mă doare Doamne, mă doare nepăsarea și necredința mea. Ieri, când Ți-am vorbit, am simțit o mângâiere tainică a chipului Tău blând. Și simțeam că în sfârșit Cineva mi-a atins cu grijă sufletul meu încărcat cu prea mult păcat. Postul Mare m-a învățat să rabd. Am suferit alături de Tine, Doamne! Zilnic am plâns pentru durerea noastră ce se afla în Tine. Ți-am mai spus, ești cel mai bun Prieten al copilei din mine. Spui că par puternică? Așa e Doamne, așa e. Par…Toată viața am părut altceva decât am fost. De asta am luat neclintita hotărâre de a rupe fosta ființă din mine. Râvnesc la ce-i mai sfânt, Dumnezeul meu. Plâng, iar lacrimile curg pe obrajii mei lipsiți de culoare. Sunt palidă de plâns și de-ntristare, dar merg în continuare pe drumul acela despre care nu demult îmi vorbeai Tu. Poteca e îngustă, dar gust fiecare lacrimă, dar și fiecare bucurie din ea. Chiar zilele trecute un cunoscut mi-a spus că nu Te cunoaște. De ce oare, Prietenul meu iubit?  Eu ştiu că Tu întotdeauna ești alături de toți, și mai ales de cei care au atâta nevoie! În zilele astea, toți oamenii se plâng: ori de durere, căci ai îngăduit ca acest cancer să se oprească asupra atâtor persoane; ori pustiire sufletească, ori altceva. Și cum stăteam eu în mijlocul bisericii de sub stâncă, rugându-mă mi-am dat seama că de fapt toate acestea le îngădui spre folosul nostru. Îmi amintesc cu atât drag de părintele Porfirie din Grecia! Sfinția Sa spunea că acest cancer….este boala iubirii. O, Doamne! Ce cuvinte mari pentru un suflet pustiit ca al meu. Dar mă ridic și Te râvnesc atât de mult…încât uneori simt că sunt plină de duh. Trup mai am? Deseori mă întreb, Doamne al puterilor. Dar știu că vei fi cu noi, căci pe altul în afară de Tine nu avem. Nu avem, și ne simțim rău și rău…și din ce în ce mai rău, căci dacă Tu ne vei părăsi pe nimeni nu mai avem. Știi unde sunt acum? Știu că știi, dar simt nevoia să Îți repet. Sunt aici, la căsuța mea de la marginea pădurii, de lângă satul în care mi-am trăit anii cei mai frumoși, adică pe toți. Toți mi-au fost, sunt și vor fi frumoși, pentru că m-ai adus Doamne în viața aceasta ca într-un rai preasfânt, mi-ai acordat prilejul de a vedea cerul ca un potir albastru și adânc. Și după cum părintele Iustin Popovici spunea despre smerita căprioară ce rabdă răutatea omului, Îți spun și eu cât de mult iubesc căprioara! Săptămâna trecută mi-ai oferit cel mai de preț cadou: mi-ai îndreptat pașii repezi spre schitul acela uitat de lume, și înaintea mea ai trimis de veghe plăpânda căprioară. Știu Doamne, nu meritam, căci sufletul meu nu Te iubește așa cum ar trebui. Vei vedea roua lacrimilor mele pe hârtia aceasta fină și plină de puritate. O să amintesc și despre ea spre sfârșitul scrisorii mele. Am plâns atât de mult când am văzut căprioara aceea! Dar am plâns de bucurie. Am simțit o bucurie ca și atunci când m-am ridicat de la spovedanie. Aș fi vrut să zbor și să ajung să Îți mai mulțumesc măcar o dată. Veșnicia mi-a căzut pe umeri. Uneori nu îmi vine să cred, căci întotdeauna am crezut că veșnicia e o grea povară. În schimb, zilele astea am descoperit că ea este cu adevărat cea mai mare binecuvântare. Primele dăți când am pășit în Casa Ta, am crezut că ești aspru și atât de rău…încât doar prietenii foarte apropiați ai Tai Ți se pot alătura. Nu am putut  să Te privesc în ochi, Doamne, și am plecat. Sufletul meu căuta în continuare Dreptatea, Adevărul dar mai ales Iubirea. Și atunci am citit o parte din scrierile Fericitului Augustin, care a spus cu atâta căldură sufletească Cântă şi mergi mai departe, la capătul drumului te aşteaptă Dumnezeu. Am simțit cum îmi cade cerul pe cap, și o bucurie imensă mi-a răsfățat făptura plăpândă. O, Doamne, atunci am aflat că Tu nu ești nimic altceva decât Iubire. De atunci mi-am dat seama că am prins taina Ta în inima mea. O păstrez cu multă sfințenie, grijă și gingășie. La început de primăvară așez ghiocei albi aici, vara Îți aduc trandafiri frumos mirositori, toamna peisajul mirific și iarna albul pur. Toate sunt ale Tale Doamne, dar greu mi-a fost să înțeleg cum ni le-ai dat nouă! Mă folosesc cu grijă de tot ce mi-ai lăsat, dar să știi că de fiecare dată dragostea Ta covârșește inima mea întunecată. Nici măcar nu știu ce să-Ți cer, căci mă simt atât de nevrednică de tot ceea ce ține de Tine, încât uneori aș vrea să cred că dacă voi proceda ca pruncii cei neștiutori, gen al închiderii ochilor albaștri lăcrimați cu scopul ca cel din față să nu te mai vadă, voi fi mai fericită. Nu știu exact unde mă aflu, nici stare sufletească nu am pentru a reciti scrisoarea. Dar Ți le-am scris pe toate cu multă luare-aminte, căci nu din frică fac toate acestea, ci din mare iubire și rușine. Pot să Îți mai cer ceva? Nu îmi mai da atât de multe, căci nu știu să le folosesc cum trebuie. Eu iubesc, dar nu știu să iubesc cu adevărat; plâng, dar nu știu să plâng cu adevărat; suspin, dar nu din străfundul sufletului meu. La cele mai nefericite întâmplări din scurta mea călătorie de până acum, prin această viață, am avut puține momente de durere totală. Mai ții minte când mi-ai trimis în ajutor pe prietenii Tăi? Sfinții mi-au venit în ajutor în nenumărate perioade grele. M-au luat de mână și m-au purtat spre veșnicie. Uite, chiar acum copacul din fața casei dă să înflorească. Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut! Zarzărul acesta mă umple cu atât de multă bucurie! Și dacă aici, pe pământ, atâtea sunt de multe și frumoase, mă gândesc cu suspin că nu voi putea nici de departe privi frumusețile Raiului, de aș ajunge acolo. Doamne…încă să nu-mi dai, frumusețile din Rai. Dintotdeauna florile ortodoxiei m-au încununat cu multă pace sufletească. Zilnic plâng din prea multă pace. Era să uit! Cât de mult îmi place soarele, dar cât de tare iubesc ploaia! Am trăit o noapte superbă acum vreo lună…când a plouat. Chiar în noaptea aceea aveam să descopăr una din cele mai frumoase povești de viață. Eram singură în camera întunecoasă a casei, dar îmi era bine. Îmi era bine pentru că aveam timpul acela de meditație și contemplare a dumnezeirii. Niciodată nu mai trecusem prin așa ceva, și de-abia în acele momente am ajuns să înțeleg cu adevărat trăirea duhovnicească a pustnicilor. Singurătatea era momentul în care simțeam cum Tu mă iei de mână…
Tu știi că nu îmi doresc prea multe lucruri, dar nici prea puține. În general tind spre un echilibru fenomenal și iremediabil, gândit cu o precizie sacră. Problema e că niciodată nu ajung să cred că am ajuns unde credeam că trebuie să ajung. Pentru că uneori am impresia că viața e atât de încurcată, încât niciodată nu îi voi da de capăt. Oare ea e prea complicată  sau eu o complic mai tare? Eu greșesc, dar vreau cu orice preț să mă ridic și să ajung să cred că am ajuns acolo unde trebuia: la Tine. Toate au început ca într-o glumă, dar în final mi-am dat seama că jocul în care am intrat era cât se poate de serios. Eu sunt eu, singură într-o lume cu puțină credință. Încercam zilnic să îmi demonstrez că lucrurile sunt cât se poate de serioase și că mă așteaptă un viitor cât se poate de întunecat. În trecut credeam asta pentru că nu prea întâlneam persoane fericite în jurul meu, deci ajunsesem la concluzia că nu există fericire. Atunci mi-am dat seama că de fapt fericirea era chiar deasupra mea: era Cerul… Şi atunci când sufletul mă apasă iar conştiinţa care există (chiar dacă uneori tindeam să cred că nu) mă mustră, încep să mă gândesc la lucrurile cu adevărat importante. Mă mustră atunci când nu este prea târziu, când sufletul meu încă poate fi vindecat.Vindecat de lacrimile pocăinţei – care ar trebui să fie prezentă. Uşor-uşor, plin de pocăinţă şi lacrimi, sufletul este vindecat. Tu aştepți întoarcerea mea; Tu plângi pentru pierderea mea în lucrurile omeneşti și muritoare. Și eu plâng într-un stil ciudat. Uneori, în mijlocul unei rafale de plâns, schițez câte un zâmbet care mă face uneori să cred că glumesc. Și îmi tot spuneam că glumesc și glumesc și iar glumesc, dar într-un sfârșit îmi dădeam seama că nu e așa. Eu chiar vorbeam serios și îmi ceream de asemenea, răspunsuri serioase. Și mă gândeam cum să încep. Îmi  spuneam că Dumnezeu mă iubește și să nu mă cert cu El că nu am reușită…Da, Doamne! Îmi vorbeam eu, mie. Imagini ciudate treceau prin faţa ochilor mei pierduţi între un trecut dureros şi un viitor neclar. Evident, ideal era un suflet liber într-o patrie corectă şi plină de valori fără crize de identitate. Căutam acel „ ceva ” ce cândva exista în sufletul meu… dar pe care între timp îl pierdusem. Nu vroiam testamente pline de nestemate şi valori materiale incontestabile. Vroiam testamentul unei Iubiri veșnice ce nu putea fi întrecută de nicio abordare actuală lipsită de statornicie şi valoare.
O, Doamne. Cât de mult îmi bucură sufletul Prohodul închinat Ție, chiar înaintea Învierii Tale. Căci în mormânt Viață, pus ai fost Hristoase. Cu un pelican Te asemănăm, după spusele sfinților. Învierea Ta îmi inundă sufletul de iubire și curaj de viitor. Sfințenia Ta mă face să pașesc în fiecare zi cu mai multă dragoste de viață. Nu pot uita că Tu ți-ai dat viața și pentru păcatele mele cele multe și nenumărate. Știu că încă suferi mult pentru ele, Iubire veșnică! Tare mi-aș dori să fac ceva, orice…și un oricât de mic gest prin care măcar pentru o clipă să Te bucur! Vreau infinit de mult să Te văd în Împărăția Ta cea veșnică, și să Îți cânt Osana în veșnicie. Sunt o copilă cu suflet mic și aproape pierdut, dar nu Doamne, nu îmi voi pierde nădejdea. Mi-am pus mâinile pe genunchii omului de lângă mine și am simțit cum sufletul meu s-a odihnit. Dar nădejdea este cea care mă mai ține în viață. Să îți mai spun și cât de frumoși sunt sfinții tăi. Tare mult se bucură inima mea când îi vede. Da…și să te mai rog ceva. Coboară Doamne, mâine în timpul Sfintei Liturghii în inima mea și lasă în ea pacea Ta cea sfântă. Privesc des pădurea de brad din spatele bisericii și spun mereu că toate cu înțelepciune le-ai facut. Îmi imaginez că prin vârfurile brazilor reverși lumină. Tot pământul e plin de lumina Ta, Doamne. De praznicul Învierii Tale simt nevoia să vestesc asta tuturor. Dar vreau de acum înainte ca tot timpul anului să fac asta. Sunt multe taine ce încă nu le-am putut pătrunde, dar duhovnicul meu mă ajută enorm. Da, vreau să Îți mulțumesc că mi-ai dat să întâlnesc un asemenea duhovnic. Nu știam nimic din tainele Tale, dar încet-încet am început să mai înțeleg câte ceva. Duhovnicul mi-a spus, atunci…la ultima mea spovedanie din mijlocul nopții, că dacă vreau să Te înțeleg să încep să Te iubesc. Ce cuvinte frumoase…Aș fi vrut să vin și să spăl rănile Tale cu lacrimile mele. Ți-am mai spus Doamne…că plâng, dar nu știu cum să plâng ca să fie bine. Lacrimile răsărite în timpul rugăciunii îmi umplu sufletul de mireasma iubirii Tale.
O, Doamne! Aș vrea să Îți mai vorbesc…dar știu că oricum gestul meu e copilăresc. Dar Te rog, caută la puțina credință din sufletul meu și scufundă-mi puțina sensibilitate în adâncul iubirii Tale de oameni. Îți mulțumesc că m-ai primit la Tine pe pământ și Îți mulțumesc că faci ca în fiecare dimineață să văd frumusețe în fața ochilor mei întunecați de păcat. Ți-am scris această mică scrisoare cu lacrimi încărcate de iubire, pe hârtia Ta sfântă: cerul. Vântul șterge ușor cuvintele mele, dar lasă în urmă mireasma iubirii și păcii.
Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, pleacă urechea Ta spre ruga mea. Doamne, pentru mimicnicia iubirii mele pentru Tine, nu mă uita. Doamne, Dumnezeul dreptății mele varsă ploaie de credință, nădejde și dragoste peste sufletul meu pustiit și încarcă ființa mea plăpândă cu florile cele nestricăcioase ale ortodoxiei. AMIN.

O nouă apariţie la editura AREOPAG- “MI-E DOR DE TINE, DOAMNE”- Cătălina Dănilă

cop.Danila.Mi-e.dor.de.Tine.130x200.pdf-page-001

Ploaia nu încetase de câteva zile. Simţeam cum lacrimile mele erau totuna cu lacrimile cerului. Dumnezeu îmi arăta, pentru a nu ştiu câta oară, că nu mă pot despărţi nici de El, nici de creaţia Sa măreaţă. Cu toate că şi eu făceam parte din ea, uneori mă pierdeam printre lacrimile mele… sau printre lacrimile oricui altcuiva care se afla în preajma mea. Am vrut adesea să cred că pot rezista fără nimeni şi nimic în jurul meu. Cu nevoia aceea cruntă de singurătate, de delăsare şi până la urmă de răzvrătire, am vrut să neg lumea care era atât de prezentă în viaţa mea… E greu să simţi că nu mai ai pe nimeni. Pe moment, erau mai multe modalităţi de stopare a viitorului şi continuare monotonă a unui trecut ce fusese pe atât de fericit şi dureros, încât îmi lăsase urme adânci în suflet. Prezentul era… ploaia. Ploaia mă ajutase în decursul timpului să rezist. Cum apărea un necaz, cum dădeam de ploaie. Adesea o în-trebam dacă nu s a săturat să mă urmărească…
Întreaga mea fiinţă se obişnuise cu ploaia. În-cepusem cu adevărat să cred că ea va fi singura ea, singura chestie la feminin care îmi va fi alături şi la necazuri. Buluc deasupra mea, necazuri încărcate cu bucurii şi veşnice bucurii încărcate cu necazuri, făceau ca în sufletul meu plin ochi de neputinţe, nevoi şi păcate să nu mai domnească pacea. Or, eu eram un om respectabil, cu o anumită situaţie fundamentată pe ştiinţă, care la rândul ei fusese şi ea fundamentată de ceva anume, care indispensabil fusese fundamentat de fundamentarea… STOP! Dumnezeu o şti care şi cum. Numai că eu pe atunci nu credeam în El. Şi iaca, că vreau ori nu vreau, singura chestie feminină din masculinul meu trainic era ploaia, nesătulă de lacrimile mele reci.
În căutarea a ceva care să mă împlinească, m am trezit umblând de nebun pe străzile pustii ale oraşului. Peisajul perfect pentru ca doamna moarte să îmi facă o vizită pe cât de scurtă pe atât de purtătoare de un important şi unic scop: să mă ia într un scurt concediu în veşnicie. Ţin să cred că vă imaginaţi deja acest magnific peisaj: noapte, ploaie… şi nimeni pe stradă, dar şi un dor neştiut în umilul meu suflet, care nu şi mai găsea liniştea. Cum e posibil să i se întâmple una ca asta unei persoane ca mine, care cu puţin înainte tuna şi fulgera în faţa Sfintei Adunări Naţionale din cadrul unei familii aflate şi ea, săraca, într o cruntă mocirlă? Simplu: am negat tot.
– Sunt un nimeni! striga el cu toată puterea. Mi e scârbă de mine, fraţilor! Viaţă de nimic ce eşti! Şi tu, tot la feminin, deşteapto! M aţi înnebunit toate. Dar măcar ploaia…
Plângeam în continuare şi voiam neapărat să se vadă că plâng, că mă doare, că sufăr aşa cum ni-meni nu mai suferise până atunci. Eram un om distrus, fără nicio şansă reală de viitor, pus şi el sub pecetea iubirii pătimaşe din cauza căreia suferisem atât. Mă trădaseră toate chestiile la feminin, iar singura pe care o iertasem era banala ploaie: cea care aproape că reuşise să îmi înece întreaga fiinţă.
Pe mijlocul drumului acest om îşi târâia pi-cioarele. Îl zărisem de departe, chiar din capătul străzii, cum mergea şi striga cu durere. Încercând să îmi ridic privirea spre chipul lui, încet încet am reuşit să descopăr că era un băiat foarte tânăr, probabil vreun student rătăcit şi lovit în adâncul sufletului de ceva… sau de cineva. I am zărit de departe blugii şi geaca pe care o purta, dar şi părul lui care în ciuda ploii abundente îi rămăsese creţ. Eram undeva la circa zece metri de el, când am avut impulsul să l strig. Din păcate nu am mai apucat: din spate, într o fracţiune de secundă, o maşină de culoare neagră îl aruncase la câţiva metri, pe trotuar…

 

MI-E DOR DE TINE, DOAMNE

Romanul acesta îmi aduce în amintire cele mai frumoase momente trăite de mine sau auzite de la cei mai buni prieteni. Atât de tare mă odihnesc eu însămi în povestea aceasta, încât deseori simt nevoia să recitesc frânturi din ea.
Prezentând viaţa tânărului Bogdan Mateevici, omul bogat despre care toţi cred că are fericirea de partea lui, acţiunea romanului se concentrează în cea mai mare parte pe viaţa sfantă a unui duhovnic model. Bogdan este cel care suferă un grav accident, datorită căruia ajunge la un duhovnic pe a cărui existenţă tindem cu toţii să o negăm. Ori, volumul acesta tocmai asta vrea să scoată în evidenţă : viaţa unui tânăr care îşi caută fericirea, dar şi modalitatea, descrisă în detaliu, prin care a reuşit să ajungă la starea de mulţumire sufletească.  Veţi întâlni atât de multe pasaje inedite, încât veţi avea tendinţa să credeţi că e un basm, însă lucrurile frumoase se petrec mai des decât de închipuim în Ortodoxie. Oraşul, mănăstirea şi în cele din urmă pustia nu fac altceva decât să pună în valoare modalitatea inedită pe care Dumnezeu o are atunci când încearcă să ne cheme din nou Acasă. Cine este Bogdan Mateevici de la începutul romanului, cine este duhovnicul cu viaţă sfântă care reuşeşte să îl aducă pe tânăr cu picioarele pe pământ, dar şi cine este bătrânul Bogdan de la finalul romanului, rămâne să descoperiţi….

Cătălina Dănilă

„Mi-e dor de Tine, Doamne” poate fi de folos :

– tinerilor care încă sunt în căutarea Adevărului
–  tinerilor care deja sunt în Biserică, însă sunt dornici de a afla lucruri noi
–  oamenilor maturi care vor să descopere alte detalii ale traiului ortodox
–  vârstnicilor care doresc să citească un roman duhovnicesc
–   iubitorilor de lectură
–   tuturor celor care vor să afle povestea unor vieţi închinate lui Hristos

De când a fost tipărit romanul, am avut prilejul de a afla de la cititori diverse idei cu privire la destinaţia unei astfel de cărţi.

Astfel, recomand cartea pentru:
–  un cadou la zi aniversară
–   un cadou pentru un prieten bun, cu sau fără o ocazie deosebită
–   un cadou pentru părinţi, bunici, nepoţi, etc.
–   un premiu la vreun concurs de profil literar
–   un premiu pentru final de an şcolar

În ceea ce priveşte oferirea cărţii ca premiu, consider că fiind scrisă de o tânără de nici 20 de ani, ea este primită cu bucurie de tinerii de această vârstă.  Am mărturisit şi voi mărturisi în continuare că există pentru toţi o cale spre mai bine, însă depinde de noi dacă vrem să o găsim sau nu. Am scris pentru a oferi mai ales tinerilor prilejul de a vedea că se poate trăi mai frumos decât spune mass-media. Rămâne ca ajutorul oferit de toţi cei care sprijină atât cartea aceasta, cât şi celelalte cărţi creştin-ortodoxe pentru tineri, să facă posibil sprijinul acordat tinerii generaţii.

Să ne gândim că o carte poate face foarte mult bine cuiva, iar dacă noi suntem cei care dăruim, cu siguranţă Dumnezeu ne va răsplăti şi nouă. Încurajez oferirea de cadouri ce conţin cărţi religioase, tocmai pentru că în ultima vreme am întâlnit nenumăraţi tineri care au conştientizat şi au afirmat că s-au folosit mai mult decât au crezut de o carte duhovnicească. Fiecare dintre noi poate ajuta pe cineva să se apropie de Adevăr, deci vă îndemn să sprijiniţi cartea ortodoxă autentică, oricare ar fi ea.

Cu mulţumiri tuturor celor care m-au sprijinit şi încurajat,
                                                                                    Cătălina Dănilă

                                                                                                                                                                                       22 mai 2012

Dă-mi sens….

Dă-mi sens, dă-mi viață, dă-mi putere.

Dă-mi apă, dă-mi aer- nu avere.

Dă-mi lacrimă, dă-mi zâmbet și credință,

Dă-mi suflu, dă-mi minte, biruință.

 

Dă-mi dragoste și dă-mi și viață,

Dă-mi și un ac, dă-mi și o ață

Și dă-mi de vrei și o povață

Pe-atât de bună și isteață!

 

Și de mai vrei să-mi dai speranță,

Să nu mai vii nici în vacanță

Ca să vezi lacrimi pe-al meu chip,

Să nu mai vii. Atât îți zic.

 

Și de-oi vedea că nu mai zic

În nici o zi, nimic, nimic,

Atunci tu ai să știi că eu

O mână de pământ mai vreu’.

 

Sunt iar acolo, unde-am fost

Unde nimic nu are rost

Sunt iar acolo undeva,

La casa mea. La țara mea.

 

Să nu mă plângi tu niciodată,

Și de se va-ntâmpla vreodată

Să-ți uzi tu fața cristalină,

S-o faci cu mintea tot senină.

 

 

Și să încerci să vii la mine,

La-acel mormânt din cimitir.

Și-atunci când te-oi vedea pe tine,

Spre cer privi-voi în potir.

Aș vrea…

Aș vrea ca tu să-mi spui acum

Că mâine ne va fi mai bine.

Și că pornind pe-același drum,

De mână pururi ne vom ține.

 

Aș vrea…tu să te pierzi pe veci,

În fruntea mea senină,caldă,

Și-ntotdeauna să te-neci

În lacrima-mi de-a pururi albă.

 

Eu nu te vreau doar azi și mâine,

Eu pentru totdeauna vreau

Să împărțim aceeași pâine,

Și din paharul tău să beau.

 

Și-atunci când bucurii vor fi

Noi împreună să zâmbim.

Noi și pe noapte și pe zi

Cărți sfinte multe să citim.

 

Când mari necazuri vom avea,

Noi împreună să le trecem.

Noi să tot știm că vom putea,

Să izbutim și-n Cer să mergem.

 

De vom avea copii vreodată,

Să-i creștem în credință tare.

Tu fi-vei credinciosul tată

Ce va putea păși pe mare.

 

Iar eu,de-oi fi o mamă bună,

Să pot să strâng la brațe-un pui.

Să câștigăm noi…o cunună.

Ceva mai bun în viață nu-i!

 

Acum tu să nu plângi,copile.

Eu sunt departe,și tu știi.

Dar tuturor,într-una zi-le

Că tu la mine ai să vii.

 

Iar eu,cu lacrimi mari pe față,

Te-oi aștepta mereu-mereu.

Te-oi aștepta întreaga viață,

Chiar fi-va bine,fi-va greu.

 

Eu te sărut pe fruntea-ți albă

Și-ușor eu ție îți șoptesc.

Mi-e dor de inima ta caldă.

Eu te aștept și te iubesc.

Dincolo de trecut…

Era seară. Vorbeam cu mine despre trecutul de dincolo de trecut, când gândul fugar al unei învieri precise bătea la inima mea.

Imagini ciudate treceau prin faţă ochilor mei pierduţi între un trecut dureros şi un viitor neclar. Evident, ideal era un suflet liber într-o patrie corectă şi plină de valori fără crize de identitate. Căutam acel „ceva” ce cândva exista în sufletul meu… dar între timp îl pierdusem. Nu vroiam testamente pline de nestemate şi valori materiale incontestabile. Vroiam testamentul unei iubiri vesnice ce nu putea fi intrecută de nicio abordare acuală lipsită de statornicie şi valoare. Vroiam orice… cu o singură condiţie, anume cea de puritate. Gingaşia copilăriei trecute şi ea, sărmana, … se adună din sufletul meu trecut deja prin multe încercări dureroase. Lacrimile deja sterseseră tot? Sau mai degrabă făcuse ca amintirile să fie din ce în ce mai actuale şi mai clare? Amintirile erau cu adevărat modul meu de a trăi şi de a vedea lucrurile. Şi vroiam ca şi viitorul meu să fie un trecut tras la un indigo ce acceptă îmbunătăţirile mele. Vroiam oarecum să schimb ceva, dar nu îmi doream asta cu toată fiinţa mea. Pentru că fiecare lucru trăit… era un pas în viitor. Un pas ce nu presupune o îmbinare a celor două lumi: trecutul şi viitorul. Şi, fiindcă vroiam o viaţă fără resentimente şi remuscări, mă gândisem să îmi scriu povestea pe nişte foi peste care praful să se aseze şi să nu mai poată fi sters. Pentru că eu nu aveam de fapt dorinţe nemuritoare, asta pentru ca eram constientă de existenţa mea muritoare. Aşteptam o lacrimă, un gând ce avea să trezească la viaţă acea fiinţă plină de gânduri şi planuri. Când, din nimicul unei speranţe trecute, dar prezente uneori în viaţa-mi, răsare iarăşi acel gând infiorător şi înviorător ce trezeste în fiecare dimineaţă o gândire limpede şi profundă, ce mă face de fiecare dată să lupt. Şi fără să îmi dau seama, păşesc de fiecare dată zâmbind şi aşteptând un nou prilej de a dărui cuiva şi un zâmbet, dar uneori şi o lacrimă. Nu o lacrimă din partea lui, ci a mea, pentru ca eu… vinovată de neputinţele mele trupeşti şi de cele sufleteşti, aduc o fărâmă de nefericire unora ce nu ştiu ce e fericirea. O cascadă de lacrimi îmi răcorea sufletul însetat de dreptate şi într-un moment mă facea alt om. Când? Atunci când deja fredonam primele rânduri din poezia mult iubită… Şi dacă nu reuşeam să găsesc o cale de rezolvare a unor probleme minore, era tragic: pentru că mai aparea încă o problemă… Şi o luam de la capăt cu aceeaşi dragoste şi forţă de dinainte. Şi credeam în visul meu, şi îl urmăm, şi mă rugăm să ajung acolo, şi ajungeam. Dar tu, om plin de griji şi teamă de viaţă, te ascunzi sub propriile convingeri şi nu mai vrei să ieşi la suprafaţă. Să ieşi şi să îţi vadă lumea chipul angelic plin de puritate şi voioşie. Adevărat, nici eu nu sunt ca tine şi nici tu ca mine. Dar eu… nu am ajuns la profunzimea gândirii tale. Tu ai probleme existenţiale, eu nu. Tu ai idei neîntelese de alţii, eu nu.

Tu ba te simti urât, ba copil… ba prea matur, şi în asteptarea unei decizii clare, te pierzi în propria-ţi viaţă. Şi dacă te întreb de ce îţi iroseşti viaţa… te intrebi pentru prima oară dacă chiar faci asta. Da, o faci şi te rog să ridici fruntea sus, către cer şi să priveşti cât de frumos este… Şi tristetea are rolul ei, ca şi bucuria de altfel. De asta sclipirile de geniu pe care le ai, nu le lasă să treacă pe lângă tine… pentru că o să îţi pară rău. Sufletul te strigă şi nu uita că… fiecare lacrimă are rolul ei. Lacrimile trebuie să îţi curete sufletul şi frământările zilnice te vor face fericit cândva. Pentru ca şi tu… oricât de mic ai fi eşti important. Esti foarte important. Pentru cine? Pentru toţi prietenii tăi, dar m-a ales pentru El. Ai grijă de tine şi nu-ţi uita niciodată poezia preferată. Intotdeauna va începe la momentul potrivit şi te va scăpa şi îţi va înmulţi lacrimile. Pentru ca acolo stă de fapt toată taina acestei vieţi…

 Data publicării: 3 decembrie 2010

Pentru tine,

Stii tu cine…..!